Pe drumuri crunte de munte

Dupa doua saptamani in care a avut de infruntat stresul de a parcurge vreo 4.000 de kilometri intr-o masina condusa de mine si dupa ce s-a epuizat intrand si tarandu-ma si pe mine in fiecare biserica gotica sau renascentista ce i-a iesit in cale in Venetia, Roma si Florenta (dupa parerea mea, in afara de vreo doua palate, in orasele astea sunt NUMAI biserici, bisericute, catedrale si bazilici), Raluca s-a declarat terminata si m-a lasat pe mine sa ma exprim in acest articol.
Iar eu voi vorbi despre obsesia mea numarul 1, si anume starea drumurilor si a soferilor. Ca de fiecare data, la plecare, pana am reusit sa iesim din Romania, am fost patrunsi de cateva ori de convingerea ca nu mai apucam sa trecem granita, pentru ca urma fie sa fim asasinati de soferi si mai maniaci decat mine, fie sa asistam la decesul prematur al marii mele iubiri (un exemplar pursange cu multi cai si geamuri fumurii), din cauza curselor cu obstacole amenajate (sau tolerate) pe drumurile patriei de autoritatile framantate de grija ca soferii s-ar putea plictisi pe sosele. De exemplu, mergand eu calm si linistit cu 120 km la ora pe Valea Oltului, observ ca cele doua masini din fata mea isi parasesc dintr-odata banda si se inscriu pe contrasens. Eu ii spun Ralucai (care nu stiu de ce insista sa isi tot inclesteze mana pe portiera): “Ia uite ce nesimtiti inconstienti. Merg pe contrasens in serpentine”.
Dar inainte sa termin fraza, si noi si masina ne prabusim intr-o groapa imensa, de unde am crezut ca nu mai iesim. Si atunci, inundat de adrenalina, mi-am spus: “Ce deosebire de autobahn sau de autostrazile din Austria, unde te plictisesti infiorator pentru ca mergi sute de kilometri pe drumuri absolut perfecte, cu soferi manierati.
Aici e adevarata placere, in Romania, unde avem ocazia sa participam la un adevarat montagne-russe pe patru roti, cand sus, cand jos, cand in stanga, cand in dreapta, pe sens sau pe contrasens, intr-o lupta continua si incrancenata cu ceilalti soferi mercenari”.
Aceasta convingere mi-a fost intarita atunci cand, ascultand stirile, am aflat ca politia recomanda soferilor care din cine stie ce motive masochiste decideau sa mearga pe Autostrada Soarelui sa fie foarte atenti intre kilometrul 12 si 13, din cauza vizibilitatii extrem de reduse. “Mda, iar au dat astia foc la miristi”, mi-am spus. Nici vorba. Problema era de fapt cauzata de cantitatile imense de praf care erau ridicate de autovehiculele de mare tonaj. Si m-am gandit: in care tara din lume se mai poate intampla asa ceva – adica sa nu poti circula pe autostrada din cauza prafului???
Deci suntem intr-o pozitie unica, remarcabila. Ar trebui sa transformam kilometrul 13 de pe Autostrada Soarelui in atractie turistica – sa experimenteze rasfatatii aia de turisti straini furtuna in desert fara a fi furtuna si nici macar desert.
La fel si kilometrul 36 de pe Bucuresti-Pitesti, unde coada era doar de vreo 4-5 kilometri. Asa un “stau” de teapan n-am prins nici macar la Viena, zona renumita pentru ambuteiajele care se formeaza cam pe la orice ora.
Sa adaugam la asta soferii care insistau sa mearga pe banda a doua sau a treia cu vreo 40 de kilometri la ora si pe urma, cand reuseam
sa-i depasesc (ilegal, prin dreapta, bineinteles), nu intelegeau de ce le faceam semne prietenoase cu un anumit deget si de ce vene din zona fruntii (de a caror existenta nici macar nu stiusem pana atunci) se zbateau proeminente.
Cam asta a fost adevarata adrenalina a vacantei pentru mine. In rest, Venetia – neingrijita, dar seducatoare, Florenta – somptuoasa, iar Roma – minunata, dar infestata de romani.

Călătorii /Despre lume si viata