Ceasuri & Bijuterii /Despre lume si viata
Oda galagiei
Am vizitat recent o manufactura de ceasuri, unde am fost coplesita de o sumedenie de senzatii. In primul rand, am luat foarte serios in calcul sansele pe care le-as avea sa fug cam cu toate ceasurile pe care le vedeam. Apoi, cand mi-am dat seama ca probabil n-as ajunge nici macar pana la primul rand de usi, m-am resemnat si am inceput sa admir dezinteresat toate capodoperele, care au nevoie de mu…
Am vizitat recent o manufactura de ceasuri, unde am fost coplesita de o sumedenie de senzatii. In primul rand, am luat foarte serios in calcul sansele pe care le-as avea sa fug cam cu toate ceasurile pe care le vedeam. Apoi, cand mi-am dat seama ca probabil n-as ajunge nici macar pana la primul rand de usi, m-am resemnat si am inceput sa admir dezinteresat toate capodoperele, care au nevoie de mult timp si de multa munca artizanala ca sa poata fi proiectate, produse, asamblate si finisate. Ce-i drept, din 5 in 5 minute, eram iar strafulgerata de tentatia de a-mi insusi “macar” un ceas, uitand ca ma aflu in Germania, tara alsacienilor rapizi si mai destepti decat unii oameni.
Ca sa nu mai lungesc povestea, nu am subtilizat pana la urma niciun cronograf si niciun tourbillon, dar am plecat de acolo de-a dreptul naucita, nu in ultimul rand din cauza linistii asurzitoare care domnea in toate birourile si salile de lucru (cand spun “liniste asurzitoare” ma refer la faptul ca, mie cel putin, incepusera sa-mi tiuie urechile de la atata liniste).
Lucrand de atatia ani intr-o redactie (ceea ce, pentru cunoscatori e sinonim cu o gramada de oameni nevrotici, iritabili, colerici si, ca sa fim sinceri, nebuni care urla cu incantare unii la altii o buna parte din zi), m-am obisnuit cu seriile de “confruntari sanatoase si terapeutice”, dupa cum le numeste seful meu. Care sef ocupa, intr-un clasament informal, primul loc in topul confruntarilor, in care plonjeaza cu desfatare si din care iese cu satisfactia lucrului bine facut, spre binele psihic al interlocutorului.
Desi la inceput detestam genul acesta de “meciuri”, am remarcat ca, in ultima vreme, a inceput sa-mi placa, mai ales ca, antrenandu-ma, am reusit sa tip mai tare si sa vorbesc mai repede decat majoritatea colegilor.
Asa ca, o ora in birourile acelor cistercieni germani m-a facut sa-mi dau seama de doua lucruri: 1. daca ar trebui sa-mi petrec ziua de lucru intr-un mediu civilizat, unde nu se tipa si nu se rade, probabil ca as ajunge rapid pe canapeaua psihiatrului si 2. daca, asa cum e cazul meu, stai mult la serviciu unde ai ocazia sa tipi, cand ajungi acasa, esti un model de calm, asa ca nu mai urli la bietul sofer maniac pentru ca din cauza lui ai ratat un episod din Sex and the City.
Am mai remarcat ca este foarte stimulant si relaxant sa lucrezi cu oameni nu tocmai intregi la minte. Aici as vrea sa-i multumesc in special Tanarului Pink, colegul care daca vine vorba de Steaua este un adevarat taur furios, dar care are o preferinta marcata pentru tricourile roz si mov. Sa nu-l uit nici pe cel la care cu multa afectiune ne referim cu numele de “Scele”, si care, admitand in cele din urma ceea ce noi stiam de mult, ca nu e in stare sa ajunga, in Bucuresti, din punctul A in punctul B fara sa se rataceasca (si asta chiar daca punctul A e la Universitate si punctul B la Romana), a decis ca-si va lua un GPS la purtator, ca sa stie tot timpul unde se afla. Acum insa, are doua probleme: 1. Are GPS-ul si traseul diverselor autobuze? si 2. Functioneaza GPS-ul si cand e innorat afara sau norii blocheaza sistemul?
Cu asemenea colegi, unii ar spune ca suntem un fel de “corabia nebunilor”. Eu spun ca e chiar terapie.
Ceasuri & Bijuterii /Despre lume si viata
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
