Oamenii trec, fotografia ramane

Foto Cabinet s-a deschis mai de multisor, este deja o vedeta foarte sic a Bucurestilor, de aceea m-am bucurat copilareste cand am primit cadou o sedinta foto la deja celebrul cabinet.

Dupa ce m-a privit atent pret de cateva secunde, machiorul meu mi-a adus o rochie lunga roz, toata numai volane, m-a strans bine in niste snururi, dupa care a inceput sa ma picteze: un punct aici, unul colo, aici parca ar merge putin fond de ten, dincoace hai sa dam cu putina pudra, si acum sa amestecam culorile cu o pensula cu care o sa pictam o gura mica, chinezeasca, care e musai sa rosteasca gratioase bonjururi in compania unei perechi de obraji inrositi si sa soarba grijuliu cafele din cescute mici.

M-am simtit ca o panza vie, in timp ce pe langa noi se alinta moale o pisica alba, iar de undeva razbatea muzica nebunilor ani ”30. In semiintunericul din studio, umbra mea si a pictorului meu se proiectau lung pe obiectele din jur- un scrin, parca, un birou, un fotoliu, nimic intamplator.

Odata impodobit chipul, pictorul a-nceput sa ma umple de funde si de accesorii, cercei atarnatori, brose si alte zdranganele, precum si o pereche de manusi lungi pana la cot, in care mi-a infipt un evantai, nu inainte de a-mi aseza atent si o palarie si de a-mi instala pe umeri o capa imblanita.

Calcand cu mare grija, sa nu ma stric, am dat piept cu personajul din oglinda, o femeiusca cocheta, gata sa se suie in trasura sau sa primeasca musafiri.

Valul narcisiac ce ma cuprinsese n-a durat mult, caci blitul digitalei m-a asaltat imediat, pe cand fotograful imi dadea diverse indicatii regizorale. Tac-tac-tac, gata, demachierea, inapoi in secolul XXI.

Surpriza cea mare a venit insa abia cand am fost sa-mi aleg fotografia mea, inghesuita in format mic, alaturi de alte chipuri, alte masti.

Dupa o studiere atenta cu lupa, am decis cu mare greutate care as fi eu. Nu din cauza hainelor, ci pentru ca, dupa canonul frumusetii de altadata, machiajul ne uniformizase si ne facuse pe toate surori.

Astazi, cand spectacolul strazii e atat de colorat, ma incearca regretul ca fotografia a devenit o arta atat de democratica. Chiar zilele trecute, postul de televiziune CNN transmitea un reportaj cu fotografii realizate de soldatii americani aflati in Irak cu ajutorul camerei digitale. Cine putuse fotografiase masiv, iar cei de acasa vazusera aproape in timp real imagini de la fata locului de multe ori inaintea buletinelor de stiri. Monopolul pe informatie al mass-media a apus.

Sau pe treptele unui mall bucurestean, ea si el isi fac reciproc fotografii cu digitala telefonului mobil. Nici in asta nimic rau decat ca lipseste dichisul, lipseste asteptarea, lipsesc toate gandurile care se impletesc in ea si tihna lor.

Celor care vor sa spuna “stop” devalmasiei cotidiene, le recomand si eu, din coltul acesta de pagina, Foto Cabinet (de vizitat sI la www.fotocabinet.ro). SI ca semn ca va iubesc, colea jos ma iscalesc.

Cultură