O vacanță în Laos, poveștile ghizilor mei

În vacanța de iarnă abia trecută am fost în Laos pentru 10 zile. Ne-am structurat călătoria în așa fel încât să vedem și să cunoaștem cât mai multe și pentru aceasta am ales să fim însoțiți permanent de un ghid. Povestea ce urmează este despre ghizi și lucrurile, locurile pe care le-am cunoscut prin ochii și cuvintele lor.

Din avion pământul împărțit în parcele nenumărate pare crăpat de sete. La sol, realizezi că era doar o părere nefondată. Vegetația este verde și parcă mustește de prospețime. Nici vorbă de sete. Mirosul este de fan încălzit de soare. Mai târziu, în toate plimbările noastre mirosul avea să se schimbe, dar niciodată nu a devenit neplăcut. În mod curios, sărăcia laoțiană nu miroase, în ciuda aparenței.

Pe Bobby am cunoscut-o la capătul lungului drum București-Viena-Bangkok-Vientiane-Pakse. Era dimineață devreme, iar privirea ei era plină de mirare. Ne-a explicat ulterior că am fost printre ultimii călători ieșiti din aeroport, iar îngrijorarea ei se adâncise când a văzut că nu avem peste 50 de ani, cât scria pe foaia primită de la agenție. Încurcătura s-a lămurit repede, iar Bobby ne-a fost ghid timp de trei zile.

Sudul Laosului abundă în cascade, iar Bobby este mândră de ele. Ne duce să le vedem pe Li Phi, Tad Fane și Tad Lo (da, tad înseamnă cascadă) iar asta presupune uneori exercițiu fizic. Priveliștea merită însă toate crampele musculare. Apele coboară maiestuos, uneori în șuvoi dublu, alteori învolburat și răspândesc în jur efect de început de lume.

Pe drum spre platoul Bolaven vizităm o plantație de ceai și una de cafea, unde ne alăturăm pentru câteva minute culegătoarelor. Este prima dată când văd arbori de cafea, iar fructul, roșiatic și cărnos, nu îmi spune nimic la gustat. Este ușor dulceag și lipsit de personalitate. Îl vedem apoi multiplicat în milioane de alte boabe întinse pe marginea drumului, pe foi de plastic negru, stând la uscat pentru a deveni gri, precum pietrișul.

Bobby ne spune că, spre deosebire de ceai, care se recoltează și prelucrează în fermele de unde provine, prăjirea cafelei se face numai la fabrica de stat, unde fiecare își duce recolta gata uscată.

Republica Populară Democrată Laos are 6 milioane de locuitori și 80% dintre aceștia sunt agricultori de subzistență; în engleză cuvântul folosit este “farmers” însă realitatea din fața mea nu acceptă această împodobire semantică. Oamenii sunt însă senini, prietenoși și veseli.

Bobby vine dintr-un sat de lângă Pakse, capitala provinciei Champassak, și locuiește într-altul, la 30 km de oraș. Are 28 de ani, dar corpul ei îndesat arată mai mult; este căsătorită și are un copil de un an și ceva, Tse Tse. Ghidul lucrează doar 6 luni pe an, în sezonul turistic. În restul timpului stă acasă cu copilul. Soțul ei lucrează în administrația locală, unde salariul mediu lunar este de circa 700.000 kip pe lună. Asta înseamnă vreo 70 de euro, un venit bunicel pentru Laos. În plus, va avea pensie și asigurare medicală.

Pe un alt drum, în altă zi oprim să vizităm un trib, pe nume nge. Laos are o populație compusă din numeroase grupuri etnice, iar o împărțire aproximativă ia în calcul distribuirea geografică, rezultând astfel Lao Loum (lowlanders), Lao Theung (midlanders) și Lao Soung (highlanders), aceștia din urmă alcătuiți la rândul lor din multe alte minorități precum Hmong, Yao, Dao, Shan sau triburi de origine tibeto-burmeză.

Tribul pe care îl vizităm este animist – crede în spiritele naturii, iar micul grup împarte câteva mii de metri pătrați de bătătură cu o casă a spiritelor în centru și vreo zece locuințe pe stâlpi în jur. Toamna a fost prolifică și la tot pasul te împiedici de pui de găină. Copii dezbrăcați și femei trebăluiesc în soare printre căței și porci de diverse generații. Copiii se joacă, iar adulții lucrează într-un stil dezlânat, parcă fără scop. Dantura cumplită, călcâiele crăpate până la sânge și depărtarea de civilizație te înfioară. Este o sărăcie lucie, dar nimeni nu cerșește. Ne plimbăm printre ei stânjeniți, ca la muzeu, numai că exponatele sunt vii, în mediul lor natural, iar pericolul poate veni din noi, de la conștientizarea vinovată a norocului de a te naște în altă parte.

Bobby ne povestește că Laosul adăpostește încă multe triburi aflate în stadiul de culegător, care se hrănesc cu ce găsesc în pădurile nesfârșite. Sunt triburi în care obiceiurile sunt barbare, precum acela care cere femeilor însărcinate să părăsească tribul și să nască singure; întoarcerea este condiționată de supraviețuirea timp de 3 zile.

Cu multă vreme în urmă Laos funcționa ca trei regate separate, uneori înrudite la nivel regal. Regatul Champassak, fiind în sud, are inerent ceva din Cambodgia aflată la o alunecare de barcă pe Mekong. Wat Phou, complexul de monumente pre-angkoriene și monument UNESCO ce trebuie neapărat vizitat aici, este o dovadă bună în acest sens. Drumul te duce printr-un sat umbros situat de-a lungul Mekongului, însă, odată ajunși la poalele muntelui pe care e situat templul, soarele arde atât de tare încât Bobby închiriază o umbrelă și mergem braț la braț pe drumul oamenilor de rând, printre șiruri paralele de linga (simbol al zeului Shiva și al energiei creative masculine). Regii, se pare, aveau un alt drum, paralel, unde poate că soarele nu bătea așa tare, sau umbrelele erau mai largi.

Înaintea scărilor cu 77 de trepte (abrupte și înguste, așa cum ni le aminteam încă de la Angkor Wat) am oferit ofrande unui zeu local, cumpărând de la o femeie ce mesteca betel un con de frunze și flori meșteșugit realizat. Banii merg la fondul de conservare a sitului, așa că florile sunt revândute și oferite de zeci de ori pe zi, probabil spre plictiseala zeului aducător de noroc.

Mirosea a frangipani, de la florile căzute pe piatra gri, bătută de soare. Văzând că îmi place mirosul, Bobby mă sfătuiește să nu țin asemenea flori în casă. Îmi spune că frangipani sunt în mod tradițional plantați pe lângă temple, pentru că mirosul lor sedează trupul și îi păzește pe calugări de tentație.

La capătul scărilor, pe micul platou, găsim o localnică pregătind prăjiturele din orez, porumb și lapte de cocos. Sunt bune, iar porumbul le face să semene cu păsatul mâncat în copilărie de la tanti Ioana, vecina și prietena bunicii.

Vorbind de mâncare, este evident că laoțienilor le plac gustările. Snack-uri tradiționale sunt la tot pasul, pregătite adesea pe loc, pe marginea drumului sau chiar pe feribot, cum aveam să văd și să gust. Baby bananas pe grătar sau deep fried, pomelo sau mango gata decojit sau carne de vită uscată sunt cel mai des întâlnite.

Preferatul meu a rămas sticky rice cu lapte de cocos, indiferent de preparare – cu mango sau banană, ca budinca sau la grătar în frunză de banan, fumul dându-i un ușor gust de oolong. La polul opus, respins din prima fără degustare este nam, un amestec de carne de porc sau vită tocată și condimente, împachetat în frunze de banan, care se mănâncă crud, cumpărat de pe marginea drumului. Bobby ne spune că datorită condimentelor, carnea este bună de mâncat și după 3 zile de ținut în stradă, la temperatură ridicată.

Ajunul revelionului ne prinde pe Don Khone, o insulă mică din Siphandon (sunt 4.000 de insule pe Mekong). Trecem cu feribotul – o plaformă de bârne rare trasă de un motor vechi. Pe înserat, în liniștea adâncă spartă doar de farurile mașinii, lumea noastră pare și mai departe. Mă uit pe fereastră cu capul lipit de geam și mă gândesc la Bobby, femeia care ne zâmbește larg când ne povestește de ce a cumpărat mai devreme o pasăre friptă. O va savura mai târziu, în camera ei din hotelul ghizilor. Este 31 decembrie, iar noi suntem pe o insulă uitată de lume. Este alegerea noastră. Pentru Bobby, este un revelion petrecut departe de fiul și familia ei, la muncă.

În prima dimineață din 2011 Bobby este în continuare veselă. A petrecut alături de ceilalți ghizi împărțind cu ei pasărea friptă și primind în schimb bere Lao, excelentă și asemănătoare la gust cu berile noastre de altădată, zice soțul meu.

Mai târziu, încă pe insulă, ne propune să închiriem biciclete. Suntem de acord, numai că eu nu știu să merg. Nu-i nimic, spune ea, “mergi cu mine”, și mă duce ușurel, deși drumul de pământ are hârtoape, suișuri și coborâșuri, iar ea e o mână de om, mai scundă ca mine.

Părăsim insula și pe șosea vedem niște rotocoale la uscat, pe un pat de lemn. Sunt cu zecile. Bobby ne spune că sunt foi de orez din care se vor face ulterior tăiței. Cer să le văd, iar Bobby intră în curtea unor oameni ca și cum

i-ar cunoaște de o viață. Are un mod de a saluta cald și melodios și se vede că oamenii o plac instantaneu. Așa se întâmplă și acum, căci intrăm în ogradă și o scormonim cu privirea ca și cum am fi la noi acasă. Fotografiem după bunul plac, iar Bobby ne explică procesul de producție al tăițeilor umblând printre echipamentele rudimentare.

Souk

Souk, prescurtarea unui nume mai lung și imposibil de reținut, a fost al doilea ghid și ne-a preluat în Vientiane pentru a ne duce până în Luang Prabang. Cu Souk relația a fost de natură intelectuală; comunicarea se baza pe schimburi de informații, mai puțin pe sentimente sau povești. Ca absolvent al facultății de istorie, el a făcut ca lucrurile să capete ancorare și perspectivă. Pe măsură ce orele petrecute împreună s-au înmulțit, discuția a evoluat și am fost creditați cu încredere. Ne-am găsit repede teren comun, ca de la o țară comunistă la o țară fostă comunistă. Uimit de similitudini, ghidul nostru a îndrăznit să povestească frustrările sale de tânăr ambițios (vrea să devină arheolog) aflat într-o țară socialistă, săracă și coruptă, deși supranumită “bateria Asiei de Sud-Est”.

Cu el am vizitat Vientiane, capitala Laosului – un oraș cu regim de înălțime mic, relativ nou și care ar putea trece ușor drept lipsit de strălucire, dacă nu ar găzdui un monument luminos ca Pha That Luang. Cea mai prețioasă stupa din lume a fost, de mult, acoperită toată în aur, deși în interior nu adăpostește nimic altceva decât o imagine a lui Budha. Este simbol al Laosului și un loc minunat pentru câteva momente de liniște, în templul de lângă.

Vientiane a avut ghinionul să fie mereu în calea și planurile invadatorilor tailandezi, cu care Laosul are în comun nu doar limba, ci și porțiuni de teritoriu și mase de populație ce au aparținut

de-a lungul istoriei când unuia, când celuilalt. Acest lucru a făcut ca tot ce a fost vechi în oraș să fie obiectul distrugerii succesive. Au mai rămas vreo două temple și această stupa magnifică, însă, spre deosebire de sud, unde turistul e privit și primit ca fiind de-al casei, aici e plin de tarabe cu suveniruri și vânzători de mango, ananas și alte fructe zemoase.

Părăsim Vientiane pentru a merge acolo unde nici agențiile de turism nu recomandă. Plain of Jars este un sit megalitic misterios, aflat la 9 ore de capitală pe un drum sinuos ca un ghem de noodles, de doar 300 de km. Șoferul claxonează înaintea fiecărei serpentine în unghi drept, adică la fiecare 3 minute. Nu este însă deloc derajant. Satele prin care trecem sunt frumoase în simplitatea și sărăcia lor. Viața laoțianului, a copiilor și animalelor lui se petrece în afara casei pe stâlpi, în curte, sub casă sau în stradă. Nu există magazine, ci mici platforme de lemn acoperite de pe care se vând legume și dulciuri ambalate în plastic chinezesc. Nu există școli pentru că nu sunt profesori. Cele două universități din Laos formează tineri care, abia scăpați de sărăcie, nu se întorc pentru a-i educa pe cei rămași; de aceea, la tot pasul vezi antene satelit. Televiziunea poate fi un factor de educare, speră guvernul. Nu există stâlpi de electricitate. Există însă soluții – pe cursurile de apă repezi, oamenii au creat mici turbine care produc suficientă energie pentru a alimenta un televizor sau un frigider.

Drumul spre Phonsavan, în provincia Xieng Khuoang, ne-a oferit povestea lui Souk. Descendent al unei familii care la noi s-ar fi chemat nobilă (bunicul făcea parte din anturajul fostului rege), tatălui i s-a negat dreptul la o carieră intelectuală; a urmat schimbarea numelei de familie și o viață de agricultor. La vârsta de 9 ani, prietenul cel mai bun al lui Souk a intrat într-un templu, ca novice. Souk l-a urmat. A primit asfel masă, casă și carte gratuit, studiind atât budismul, cât și materiile normale vârstei lui. A stat acolo 12 ani deoarece atât a considerat necesar. I-a plăcut mult. A mers în sate fără școli împreună cu colegi novici și a predat copiilor. A mers apoi la facultatea de istorie, pentru că la vremea respectivă nu exista una separată de arheologie. Mai are un frate care studiază în Japonia și o soră care a rămas acasă, cu părinții.

Plain of Jars, pe care am insistat atât să îl vedem, este o câmpie plină cu obiecte ciudate ce seamănă a borcane; unele au și capac. Situl a suscitat interesul multor arheologi, iar existența diferitelor ipoteze împiedică obținerea statutului de monument UNESCO. Datând din Epoca de Fier (500 A.C-500 D.C), monumentul stă într-o zonă în care cratere și obuze neexplodate amintesc constant că Laos este cea mai bombardată țară din lume (în timpul războiului din Vietnam). Potecile sunt semnalizate cu semne roșii și albe, legenda arătând fie teren curățat de mine, fie teren verificat superficial la suprafață.

Sunt peste 100 de astfel de borcane. Ca pentru a demonstra ușurința cu care privesc viața cei de aici, o legendă spune că vasele au fost create de un rege în urma unei victorii importante, pentru a distila orez și a produce un rachiu cunoscut acum sub numele de whisky de orez. Cel mai probabil însă, spun arheologii, borcanele au fost construite ca morminte.

În drum spre Luang Prabang oprim în Vang Vieng, o stațiune tip Vama Veche, însorită și plină de europeni blonzi, ei bărboși, ele bronzate, complet relaxați și absorbiți de multitudinea de activități – tiroliană, canoe etc. Cumpărăm maiouri inscripționate cu Beer Lao și mănânc ciocolată pentru prima dată de când am plecat de acasă.

Dee

Este mic de statură, ceea ce mă pune într-o situație nouă și delicată – aceea de a mă uita de sus la un bărbat . Ne spune cu mândrie că vine de la munte, dintr-un trib aflat la două ore distanță – una cu mașina, una pe jos. Este animist, deși în cei șapte ani de când a părăsit tribul nu a mai respectat întru totul stilul de viață. De exemplu, la nevoie cheamă medicul, nu șamanul. Soția lui vinde la night market suveniruri făcute din textile brodate; sora lui, la fel. Sunt hmong, o minoritate etnică ce se regăsește azi în Thailanda, China, Vietnam și Laos, dar și în Statele Unite ale Americii, Australia sau Franța.

Dee este ghidul nostru în Luang Prabang, orașul cu o minunată atmosferă colonială. Dintre toți ghizii noștri, este cel mai detașat de noi. Suntem clienți și asta se simte. Ne duce la 6 dimineața să vedem ritualul culegerii ofrandelor de către călugări. Ne explică ceremonialul, ne leagă o eșarfă pe piept și ne fotografiază în timp ce le oferim călugărilor și novicilor orez și dulciuri. Ne invită apoi în templu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, unde localnicii duc mâncarea gătită. Tot cu el urcăm cele câteva sute de trepte pe Phou Si Mountain, pentru a vedea apusul.

Ne povestește că îi place să vâneze – mamifere mici, dar și maimuțe. Este momentul în care înțeleg de ce nu îmi place. Recunoaște că după ce împușcă o maimuță și îi vede mâinile, are remușcări pentru că seamănă cu oamenii. Râde însă și i se pare normal să ucidă animale pentru distracție, nu de foame. Îl întreb dacă tribul lui are un totem, un animal din care se trage. Îmi răspunde că da, o pasăre de râu, care este interzis a fi vânată. Mai bine se trăgeau din Darwin și nu ucideau maimuțe.

Fosta capitală a regatului Lang Xang este fără indoială cel mai vizitat oraș al Laosului și probabil și cel mai cunoscut în Europa. Pe lângă atmosfera de “dolce far niente”, orașul are multe povești de spus. Reședința regală este acum muzeu și adăpostește o copie a lui Emerald Buddha, o statuie cu o viață aventuroasă care acum se găsește în Wat Phra Kaew, Bangkok. La două ore cu barca pe Mekong se găsesc peșteri cu sute de statui ale lui Buddha, acolo unde fluviul negru îl întâlnește pe cel alb. La întoarcere se pot vizita ateliere de fabricare a whisky-ului artizanal, asezonat cu labe de urs, iguane sau șerpi veninoși.

Luang Prabang este genul de oraș în care ai vrea să rămâi mult timp; nu știi cât, dar știi din prima secundă că oricât ar fi, nu e suficient. Are arhitectura colonială franceză bine conservată, boutique-hoteluri cu free tea & pound cake, Mekongul curge tăcut printre plaje înguste și frunze umbroase de palmier, magazinele de artă sunt cochete, iar restaurantele excelente. Ne pare bine că ne-am sfârșit periplul prin Laos aici, ne pare rău că nu i-am alocat mai mult timp.

La sfârșitul vacanței am înțeles că fiecare din ghizii noștri ne-a oferit o fereastră către sufletul laoțian; Bobby a fost povestitoarea, femeia simplă care ne-a tratat ca pe niște prieteni, care mi-a făcut cadou o eșarfă de ziua mea și ne-a arătat Laosul patriarhal fără artificii. Souk a fost curajosul, cel care vede și spune realității pe nume. El este cel care aduce argumente de natură istorică și un plan de dezvoltare personală clar, arătându-ne că viața e la fel indiferent de geografie. Dee este hibridul, omul ce trăiește la limita dintre două lumi, încercând să le stăpânească pe fiecare și renunțând pe zi ce trece la puțin din istoria lui, la fel ca multe alte minorități.

Călătorii