O infuzie de budism, politica si marketing

Istoria ceaiului poate fi descrisa ca un ceainic in care s-au infuzat pe rand mai multe civilizatii, doctrine filosofice si legende decat in istoria oricarui alt aliment. In aproape 5000 de ani s-au scris “scripturi ale ceaiului”, aburii sai aromati au pornit o intreaga industrie a portelanurilor si a altor recipiente, ceaiul a provocat revolutii, a generat ritualuri si chiar idei filosofice si a intrat in manuale de istorie si economie. Impresionant pentru un biet copacel numit Camellia Senesis care nici nu era bagat in seama de chinezi pana cand cateva din frunzele sale au cazut in apa fiarta pregatita pentru imparatul Shen Nong si acesta i-a apreciat gustul. Cel putin asa spune legenda chineza. Potrivit japonezilor, meritul ii apartine (cum altfel) unui calugar budist pe nume Bodhidharma, care si-a smuls pleoapele pentru a nu mai adormi in timpul meditatiei, iar acestea s-au transformat in arborele de ceai. Si cand te gandesti ca englezii, cei mai renumiti bautori de ceai, au facut cunostinta cu el cu doar 4 secole in urma si abia anul acesta au inceput sa-l si cultive pe pamant propriu, trambitand mandri o “adevarata victorie a horticulturii si a culturii engleze”…

Ceaiul a jucat de-a lungul vremii mai multe roluri – bautura, medicament, a devenit arta, dar si moneda si potiune magica. La inceput a fost gustul – “ameliorat” se pare de chinezi cu sare, apoi chiar ceapa, ghimbir, portocale sau piper. Apoi i s-au descoperit proprietatile curative, iar in secolul al VI-lea tot chinezii au promovat ceaiul la stadiul de moneda, sub forma unor “caramizi” din frunze, pe care le foloseau in schimburile cu vecinii lor mongoli si care ajunsesera sa valoreze mai mult decat aurul. Dinastia Tang a transformat bautul ceaiului in arta, pentru ca mai tarziu sa devina o metoda de implinire spirituala, sporind, se pare, capacitatea de concentrare in meditatie. Asa a ajuns si in Japonia, unde a fost asociat cu budismul zen, iar prepararea si consumarea ceaiului au fost considerate o expresie a credintei zen conform careia fiecare actiune cotidiana poate fi revelatoare.

Occidentalii, odata ce l-au descoperit (in secolul al XVI-lea), au avut o atitudine mult mai pragmatica. Ba chiar olandezii si francezii, printre primii care l-au gustat, au fost si primii care l-au abandonat in favoarea vinului, ciocolatei si cafelei. Englezii insa i-au fost fideli: cam din vremea Elizabetei I, nu l-au tradat. Pana anul acesta cand cafeaua l-a ajuns din urma ca procent de consum.

In vremea imperiului, ceaiul era adus din India, China sau alte tari unde clima si forta de munca permiteau cultivarea pe scara mare. Regina Elizabeta I a initiat probabil cel mai mare monopol din istoria omenirii: John Company, o companie care avea monopol asupra comertului cu Asia. Astfel pretul ceaiului a fost tinut la un nivel nejustificat de mare, creand multe probleme imperiului.

Chiar si revolutia americana a avut o legatura cu ceaiul, pentru ca totul a inceput cu revolta impotriva noilor taxe la ceai impuse de Imperiul Britanic pentru a scapa de problemele financiare create de John Company. Americanii, mai insetati probabil de ceai decat englezii, s-au gandit sa foloseasca oceanul ca ibric si au aruncat sute de kilograme de ceai peste bordul vaselor englezesti. Isprava s-a numit The Boston Tea Party.

Iar cand razboaiele ceaiului s-au incheiat, a inceput competitia marketingului. O lectie importanta a dat in acest sens Thomas Lipton, fiul unor imigranti irlandezi. In 1890 el a cumparat mai multe plantatii de ceai in Ceylon (Sri Lanka), apoi a vandut produsul in Anglia, ambalat in pliculete galbene, la preturi mici, care au atras foarte multi cumparatori.

Astazi, culoarea ambalajului a devenit un element neglijabil si a vorbi de ceai in general pare prea…zen, de vreme ce exista sute de sortimente, in tot spectrul de culori: negru, rosu, verde si chiar auriu si alb.

Lista de ceaiuri aromatizate din toata lumea pare un exercitiu de fantezie, astfel ca putem gasi cu putin efort ceaiuri cu nuca de cocos, caramel si flori (Safari Blanc – ceai oolong), cu ginseng si ghimbir (afrodiziacul Melange du Titan) sau chiar cu trei feluri de piersica: alba, rosie, galbena.

Si numele sunt dintre cele mai diverse: de la Jardin des PoÃ?tes sau Eveil des muses la Samourai (cu cireasa japoneza), chiar si ceai pentru minoritati (Tzigane -cu 7 feluri de citrice) sau ceaiul manechinelor (Tokyo T, cu lamaie, ghimbir, vitamine).

Nu e de mirare ca astazi ceaiul a sarit de marginile cestii, a ajuns sa fie incorporat in creme de fata sau parfumuri, iar cartile despre vechiul “tchai” stau mandre pe rafturile librariilor alaturi de tratate de filosofie.

Cultură