O comunitate pentru un teatru. Grivița 53, povestea teatrului din Calea Griviței nu mai este despre ziduri, ci despre ce se întâmplă înăuntrul lor. „Un teatru nou trebuie să riște. Nu doar să aleagă proiectele sigure”
La un an de la deschiderea Grivița 53, povestea teatrului din Calea Griviței nu mai este despre ziduri, ci despre ce se întâmplă înăuntrul lor. Chris Simion-Mercurian și soțul său Tiberiu Mercurian, cei care au pus bazele proiectului, văd următoarea…
La un an de la deschiderea Grivița 53, povestea teatrului din Calea Griviței nu mai este despre ziduri, ci despre ce se întâmplă înăuntrul lor. Chris Simion-Mercurian și soțul său Tiberiu Mercurian, cei care au pus bazele proiectului, văd următoarea etapă ca pe o construcție mai greu de măsurat, formată dintr-un public fidel, o comunitate, din artiști și un model prin care o instituție culturală privată poate rămâne independentă.
Un teatru poate fi inagurat într-o zi, însă povestea lui abia atunci începe. Grivița 53, primul teatru construit de la zero în România după aproape 80 de ani, a pornit cu o idee și o cărămidă care au reușit să se transforme într-o clădire dedicată artei și teatrului.
Clădirea a fost inaugurată pe 19 septembrie 2025, de Ziua Bucureștiului, iar primul spectacol a avut loc în decembrie. De atunci, proiectul a început să fie măsurat nu doar în spectacole, bilete sau seri cu sala plină, ci în relațiile care se formează în jurul lui.
„Din momentul în care au intrat primii spectatori, am înțeles că adevărata construcție abia începe. O clădire poate fi inaugurată într-o zi. Un teatru se construiește în fiecare seară. Clădirea a împlinit un an pe 19 septembrie. Teatrul va împlini un an pe 4 decembrie. Atunci a fost primul spectacol. Am pornit să construim un teatru și am descoperit că, de fapt, construim o comunitate. De aici înainte, responsabilitatea noastră este să fim demni de această încredere“, spune Chris Simion.
Timp de ani, proiectul a fost asociat cu ideea de construcție a unei clădiri. Astăzi, teatrul vrea să construiască o comunitate, o etapă poate mai dificilă decât cea în care clădirea a fost ridicată cărămidă cu cărămidă. Nu mai este vorba despre beton, autorizații sau ziduri, ci despre cum se construiește o instituție care trebuie să aibă un motiv să existe și peste zece sau douăzeci de ani.
„A fost o succesiune de mici momente în care am început să înțeleg că Grivița 53 nu mai este proiectul meu. Cred că primul semn a fost atunci când am început să văd oameni venind la teatru care nu aveau nicio legătură cu povestea construcției lui. Nu donaseră, nu fuseseră parte din campanie, nu urmăreau proiectul de ani de zile. Pur și simplu au cumpărat un bilet, au intrat pe ușă și au venit să vadă un spectacol. Pentru mine și Tiberiu, acel gest aparent simplu a fost foarte puternic“, explică ea.
Grivița 53 a început să trăiască abia atunci când oamenii au început să aibă propriile lor amintiri acolo. Este o diferență importantă pentru un teatru născut dintr-o comunitate. Cei care au ajutat la construcție nu sunt neapărat aceiași cu cei care vor constitui publicul instituției în anii următori.
În primele șapte luni din 2026, Grivița 53 a avut aproximativ 50 de spectacole și în jur de 6.000 de spectatori. Repertoriul primului an a inclus patru producții în primele șase luni, printre care „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin“, „Funny Games“, „FADETO GREY“ și „5+3=9“, alături de evenimente speciale, precum microstagiunea dedicată lui Eugenio Barba.
Cifrele sunt un indicator, dar nu sunt singurul lucru pe care teatrul îl urmărește. Pentru Chris Simion, mai important este dacă un spectator revine și dacă începe să includă Grivița 53 în propriul său traseu cultural.
„Nu vrem doar să avem săli pline, ci oameni care revin, care își construiesc un obicei din a veni la Grivița 53 și care simt că aici găsesc permanent ceva nou.“
De aici și ideea de a nu transforma teatrul într-un spațiu destinat exclusiv celor care îl cunosc deja.
Ca urmare a unui parteneriat cu autoritățile din sectorul 1, 20% dintre locurile disponibile la spectacole sunt oferite gratuit locuitorilor sectorului. Astfel, comunitatea din jurul teatrului nu mai e doar cea care a susținut proiectul încă de la faza de idee, ci și una care se extinde permanent. Iar cel mai important lucru pentru un astfel de proiect nu este doar să convingă oameni noi să vină la teatru, ci să îi convingă să revină.
Următoarea etapă pentru Grivița 53 este legată tocmai de această idee a revenirii. Chris Simion nu vede teatrul ca pe un loc în care spectatorul intră cu zece minute înainte de începerea spectacolului și pleacă imediat după aplauze. Spectacolul se află în centru, însă în jurul lui trebuie construită o apropiere nu de clădirea în sine, ci de teatru și de artă.
„Teatrul trebuie să rămână inima locului. Tot ceea ce construim în jurul lui trebuie să apropie oamenii de artă și de artiști, nu să concureze cu spectacolul.“
Tocmai aici apare și discuția despre identitatea artistică a teatrului. Pentru Chris Simion, libertatea, riscul și dialogul sunt cele trei direcții în jurul cărora ar trebui să se așeze programul artistic. Nu există un singur gen sau o estetică pe care instituția să vrea să o urmeze, ci mai degrabă o curiozitate pentru proiectele care au ceva de spus și care justifică întâlnirea cu publicul.
„Nu cred într-un teatru care să aibă o singură estetică sau un singur gen. Grivița 53 trebuie să fie un laborator în care artiștii pot propune, iar publicul poate descoperi. Criteriul nostru nu este să facem lucruri «altfel» doar pentru că sunt altfel. Ne interesează calitatea artistică și necesitatea proiectului: de ce trebuie făcut acum, ce aduce nou, ce întrebare pune, ce tip de întâlnire creează cu publicul.“
Este o poziție care lasă loc și pentru proiecte care nu vin cu garanția unui succes imediat. Pentru un teatru independent însă riscul artistic nu poate fi separat complet de responsabilitatea față de public și față de resursele investite în fiecare producție. Experimentul trebuie să aibă o justificare, iar libertatea nu înseamnă absența criteriilor.
„Cred că un teatru nou trebuie să își permită să riște. Nu doar să aleagă proiectele sigure, ci să creeze spațiu pentru voci distincte, pentru artiști tineri, pentru regizori și dramaturgi care nu au avut încă multe contexte în care să încerce. Dar riscul nu înseamnă lipsă de responsabilitate. Poți să fii experimental și riguros în același timp. Până la urmă, dacă nu ne permitem să greșim niciodată, nu ne permitem nici să descoperim ceva nou.“
În acest spațiu de încercare intră și artiștii aflați la început de drum. Grivița 53 își dorește să îi pună în aceeași ecuație cu nume deja consacrate, nu pentru a crea o separare între generații, ci pentru a provoca întâlniri între experiențe diferite.
Pentru Chris Simion, schimbul nu ar trebui să funcționeze într-o singură direcție. Artiștii tineri au nevoie de context, de posibilitatea de a testa idei și de feedback, însă și cei cu experiență pot fi scoși din formulele pe care le cunosc prin întâlnirea cu generațiile care vin din urmă.
„Nu vreau ca generația nouă să fie doar «formată» de cea veche. Vreau ca și artiștii consacrați să fie provocați de întrebările, energia și metodele celor care vin din urmă. Cred că intergeneraționalitatea poate fi foarte fertilă pentru un teatru. Un artist aflat la început poate avea nevoie de un context în care să încerce, să greșească, să primească feedback și să crească, dar întâlnirea cu un artist consacrat poate să îi schimbe și acestuia din urmă perspectiva.“
Este și una dintre formele prin care teatrul își poate construi, în timp, un rol care depășește producția de spectacole. Un loc în care se poate debuta, experimenta, lucra cu alte discipline și în care o idee poate fi testată înainte să devină un proiect matur.
De altfel, temele pe care Grivița 53 vrea să le aducă în fața publicului sunt desprinse din lumea în care acesta trăiește. Singurătatea și comunitatea, relațiile dintre oameni, memoria și identitatea, familia, migrația, orașul, tehnologia și inteligența artificială, schimbările din lumea muncii sau anxietățile unei generații care primește permanent informație pot deveni puncte de plecare pentru spectacole.
Uneori, forma poate fi clasică. Alteori, poate ieși din granițele teatrului convențional și poate include dans, muzică live, film, instalație, arte vizuale, tehnologie sau formate participative. Pentru Chris Simion însă experimentul nu este un scop în sine.
„Nu vreau să experimentăm doar de dragul experimentului. Forma trebuie să vină din întrebare. Dacă întrebarea cere dans, să fie dans. Dacă cere muzică live, să fie muzică live. Dacă cere tehnologie, să folosim tehnologia. Dar niciodată invers, să avem o tehnologie și să căutăm apoi un motiv să o punem pe scenă.“
Această deschidere este importantă și pentru relația teatrului cu orașul. Grivița 53 nu își propune să concureze cu instituțiile deja existente sau să rescrie istoria teatrului bucureștean, ci să adauge o altă formă de energie. Un spațiu care să poată găzdui spectacole, dar și întâlniri, debuturi, proiecte interdisciplinare și conversații.
„Nu îmi doresc ca Grivița 53 să fie cel mai mare teatru sau cel mai vizibil. Îmi doresc să fie un teatru distinct, care are o identitate, care descoperă și susține artiști, care creează spectacole ce pot pleca mai departe și care are un public ce simte că acest loc îi aparține.“
O clădire se poate termina. Un teatru, nu. El se construiește în fiecare seară, odată cu cei care urcă pe scenă și cu cei care aleg să stea în sală.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
