Nunta Zamfirei intr-o noua prezentare

Multa lume se plange ca romanii si-au pierdut pofta de viata, voiosia si ospitalitatea care i-au facut celebri. Se mai spune ca romanii, bucurestenii mai ales, nu mai stiu sa se distreze – singurele activitati in afara orelor de program ar fi, potrivit criticilor, lungile plimbari prin hipermarketuri, unde cel putin avem satisfactia de a ne calca in picioare cu ceilalti amatori de astfel de forme de divertisment, si, seara, tolaneala pe un fotoliu de cafenea din centru sau de club elitist, frecventate mereu de aceiasi oameni sau, cel putin, acelasi tip de oameni. Pentru ca, dupa cum spunea cineva care nu intelege de ce ai vrea sa platesti, in fiecare weekend, niste sute de euro pe niste sticle de bautura pe care sa le bei in compania acelorasi persoane: “Mai bine iau o sticla de vin si o beau in fata televizorului – macar mai vad si alte fete.”
Inainte de a merge mai departe si a ma expune unui torent de hate-mail de la proprietarii si clientii acestor cluburi, vreau sa spun ca altul e subiectul articolului – de fapt, distractia la romani nu a murit. E bine sanatoasa. Numai ca s-a mutat “mai acana” – adica la minoritatile conlocuitoare.
Sa exemplific – cand eram mica si citeam Nunta Zamfirei, ma straduiam sa-mi imaginez cum poate sa dureze un zaiafet trei zile si trei nopti. Si imi doream ca macar o data in viata sa fiu si eu martora la asa ceva. Ei bine, dorinta mi s-a implinit. Oarecum.
Saptamana trecuta, unul dintre vecinii mei a decedat. Si cu ocazia asta am aflat si eu ca la etajul unu salasluieste o familie de rromi. Care nu au pierdut timpul cu lamentari inutile, ci s-au pus imediat pe treaba. Instant, in holul blocului au aparut doua mese mari, rotunde, la care s-au asezat personaje despre care eu am presupus ca sunt patriarhii tribului – barbati impunatori, mai ales in regiunea mijlocului, si care, judecand dupa faptul ca falangele nu prea le mai erau vizibile, au aceeasi atitudine fata de aur pe care o am eu fata de pantofi: “Niciodata nu ai destul”. Ce mai conta ca locatarii scarii nu mai puteau ajunge la cutiile de scrisori? Sau ca nu mai puteau urca pe scari (pentru ca si acolo se instalase un consiliu ad-hoc)? Important era ca puteam observa, live, una dintre cutumele populare in cazul trecerii in nefiinta, pe langa eterna descriere din Miorita.
Pasul urmator a fost si mai interesant – toti copacii care strajuiesc aleea de la intrarea in scara blocului au fost impodobiti cu ditamai coroanele din garoafe, trandafiri etc, iar cel mai cel a fost momentul in care nuntasii – pardon bocitorii au pus stapanire pe ditamai parcarea din fata blocului si au ridicat un si mai ditamai cortul, pe care l-au mobilat cat ai zice peste cu banci, mese, scaune si alte obiecte de design interior. Au urmat trei nopti de petrecere sanatoasa, cu gratare (norii de fum erau atat de grosi si acopereau atat spatiu incat unii vecini intrasera la banuiala ca ar fi de fapt o stratagema de diversiune, menita sa usureze subtilizarea masinilor care mai ramasesera in parcare), cu sticle multe de vin, cu castroane imense pline de salata “bef” si alte delicatese. Prin eterul convivial zburdau zeci de “mancati-as” si “sa moara mama”, dar, daca faceai abstractie de faptul ca e de fapt o inmormantare, ca e vorba de rromi si nu de romani si ca totul are loc intr-un cort ridicat abuziv intr-o parcare, mai ca te puteai crede la nunta Zamfirei. Mai ales ca a durat trei nopti intregi, iar oamenii inventivi au mai si luminat toata treaba “al giorno”, atarnand lampi si becuri prin crengile copacilor.
Dupa doua nopti, soferul maniac completa deja formulare de emigrare in Noua Zeelanda. Eu, care de obicei sunt sclifosita la mancare, ma uitam cu jind la mititeii care sfaraiau pe gratar.

Cultură /Despre lume si viata