Nu exista pisici aristocrate

Exista, in aceasta lume, mai multe adevaruri fundamentale, universal valabile: Pamantul se invarte in jurul Soarelui, toti oamenii sunt snobi, muncitorii de pe santiere isi aleg aceasta cariera doar pentru a se cocota pe schele si a se holba la toate femeile care au norocul sa treaca prin apropiere (definita in acest caz drept o raza de vreo cinci kilometri).

In general nu contest aceste adevaruri, pentru ca nu are rost sa incerc sa rastorn principiile pe care e asezata civilizatia moderna. Insa unul dintre aceste concepte ma nelinisteste profund: e bine stiut, spun oamenii, ca femeile se dau in vant dupa copii si pisici (nu neaparat in aceasta ordine).

Recunosc – imi plac si mie copiii, insa, cum bine zicea cineva, ai altora. Dupa cum spune insa o prietena inteleapta, peste vreo trei ani o sa-mi bata ditamai pendula biologica. Nu contest.

Cu pisicile insa, e o cu totul alta poveste. Am incercat, am avut chiar toata bunavointa posibila, dar tot nu ma pot apropia de aceste animale. La un moment dat, in incercarea de a dovedi ca nu sunt o membra anormala a speciei feminine, am acceptat chiar sa fac “cat-sitting” pentru o prietena ce urma sa lipseasca din tara o vreme. Din prima noapte, insa, mi-a devenit foarte clar ca ma imbarcasem intr-o misiune cu adevarat imposibila. Cele doua pisici isi petreceau ziua si seara intr-o letargie cvasi-comatoasa, tolanite in locuri cat se poate de confortabile si practice precum rafturile bibliotecii sau bratele vreunei lustre. Insa cum venea noaptea si eu ma pregateam de culcare, incepea o adevarata cavalcada. Brusc, deveneau cele mai inversunite inamice si alergau prin toata casa, scotand niste urlete atat de infioratoare incat imi ingheta sangele in vine, se izbeau de usi si incercau din toate puterile sa se asigure ca toate obiectele casabile isi incheie imediat scurta lor viata. Insa lovitura de gratie a venit in momentul in care, intr-o clipa de inspiratie malefica, pisicile kamikaze s-au catarat pe draperii pana aproape de tavan, de unde s-au aruncat cu o precizie infioratoare in pat, fix peste mine, care reusisem sa adorm in pofida zgomotelor desprinse parca dintr-un film de groaza. Chiar daca stapana pisicilor nu m-a iertat niciodata pentru ca le-am abandonat, nu regret nici acum ca am fugit cat m-au tinut picioarele.

In aceste conditii, desi sunt fiinta miloasa si iau intotdeauna apararea animalelor, am inteles perfect reactia unei colege care, trezita din somn de luptele pentru suprematie dintre cele trei pisici (care, in cursul conflictului, i-au spart si o veioza in cap), le-a pus intr-un sac, a iesit noaptea din casa doar in pijama si foarte calma, a apucat-o de coada pe cea mai zurbagie mata si a aruncat-o peste gard, in curtea unei fabrici. Bine ca n-a vazut-o Brigitte Bardot.
raluca.badea@zf.ro

Stil de viață