Nostalgia, bat-o vina! Toate-s vechi si vechi par toate

Uneori, prin peregrinarile mele prin cluburile de te miri unde, ma simt ca un adevarat paparazzo. Fara sa fiu inarmata cu vreun “tun” (vedeti, cunosc si “termeni de specialitate…). Ma strecor in localul ales in ziua de luni, cer meniul (cel mai important instrument in cazul realizarii acestei rubrici) si imi iau de fiecare data cate o brosura, un fluturas, ceva pe care sa notez discret, prefacandu-ma ca smangalesc ce-mi vine prin minte, ce vad in dreapta, in stanga, in meniu, la masa vecina sau prin nota de plata.

Nici astazi lucrurile nu au stat altfel, cand am vizitat (tot undercover) localul “3 in 1” White Horse. De ce 3 in 1? Pai hai s-o luam babeste, cu numarat pe degete: 1 – locatia din zona Dorobanti cuprinde un restaurant. 2 – acum, vara, are si terasa. Al treilea element este clubul, barul, cum vreti sa-i ziceti. M-a amuzat teribil faptul ca, la intrare, zacea de caldura cat era de lat un ditamai catelul (aducea foarte tare cu un Husky). Imi aduc aminte ca, in urma cu cativa ani, atunci cand se deschisese un club in voga la vremea aceea (este vorba despre Terminus), tot un animal pazea intrarea si acolo. E drept, ceva mai botos, cracanat pe asfaltul din fatt localului. Mi-am zis: “ia uite, au si astia mascota lor”. Catelul m-a lasat sa intru (ar fi fost chiar culmea, mai ales ca la ora la care am fost eu locul chiar avea nevoie de clienti), asa ca mi-am luat brosurica pe care sa-mi notez impresiile, m-am asezat la masa si am asteptat meniul. Si am asteptat, am asteptat, pana cand domnisoara de la bar mi-a spus ca imi aduce ea meniul, dar e cazul sa ma deplasez pana la ea pentru a face comanda.

Intre timp, m-am uitat pe sus, pe jos, am fost la toaleta (curata), iar dupa vreo 10 minute am avut revelatia: “Am mai fost aici!”.

Totul este din lemn, incepand cu barul si terminand cu scaunele si banchetele. Si, ca deja vu-ul sa fie complet, am regasit aceleasi teme din multe localuri de la noi: afise vechi de zeci de ani, fotografii asijderea, aceleasi decupaturi de ziar, dar si desuetele reclame la bere din anii 40-50. Iar mi-am amintit de Terminus, de Planters etc. Deja vu-ul se termina insa cu posterul cu regina Angliei, pe care – surprinzator – nu l-am gasit nicaieri pana acum. Iertati-mi ironia, dar cred ca multe dintre localurile bucurestene ori au apelat la acelasi designer, ori au nostalgii peste care nu pot trece nicicum. Despre meniu n-am sa va spun prea multe, pentru ca bauturile sunt aceleasi ca peste tot. In schimb, interesant este ca poti primi si ceva de mancare (lucru foarte rar intalnit in cluburile noastre si care mi-ar fi prins bine tot in Terminus cand, dupa ce am gresit crezand ca pot bea un pahar de vodka pe stomacul gol, tare as fi avut nevoie de un sandvis sau ceva care sa ma dreaga). La White Horse, era o lista de “snack food” doar cu sandvisuri si un pic de desert (adica placinta cu branza – fabuloasa sau cu mere), dar tot e bine. Iar cand doi dintre clienti au inceput sa vorbeasca intr-o engleza cu accent bizar, m-a palit un alt deja vu: mi-am zis ca sunt in Irish Pub. In schimb, separeurile de lemn nu prea le-am intalnit prin alte locuri. Unde mai pui ca barul si cateva dintre grinzile care-l inconjoara aveau liptite pe ele zeci de bancnote vechi, total necunoscute mie.

Una peste alta, mi-a placut in White Horse, in ciuda deja vu-urilor prezente in orice minut. Am ramas insa cu o mare dilema: cand comanzi la bar si platesti acolo, este politicos sa dai ciubucul “in mana”, atunci cand primesti restul sau sa-l lasi discret pe masa? Tot acum mi-a venit o alta idee: politicos e sa dai ciubuc? Sau mai bine sa-l numesc “tip”, ca sa ma integrez in atmosfera. Eu si regina…

Gastronomie