Newton in Piata Galati

Neavand nimic in cap, nicio idee despre ce sa mai scriu saptamana asta, am stat ce-am stat doar-doar mi-o cadea un mar in cap, ca sa-mi vina vreo inspiratie geniala. Si asa mi-a venit ideea sa merg la Newton. E un restaurant pe langa care tot trec, poftesc la ce e scris pe meniul de pe ziduri, dar nu am apucat niciodata sa intru. Pana acum.
Pentru cei care nu stiu, Newton este un restaurant care domina Piata Galati, poate unul dintre cele mai aglomerate, pitoresti si galagioase locuri din Bucuresti. Din intersectia asta eu as face un punct turistic al Bucurestilor, numai pentru straini, care sa experimenteze astfel direct forfota masinilor si a oamenilor. Aici e spectacolul Romaniei orientale, care se vede perfect si nemijlocit de pe terasa de la Newton. Nu ca as avea ceva cu Blitzul, dar de acolo vederea e ingusta, unidirectionala.
La Newton, pe langa faptul ca se mananca deasupra Pietei Galati si s-ar putea taia bilete pentru strainii care vor cateva secvente de Romanie reala, ar trebui facut si un birou mai mare pentru parlamentari. Cred ca li s-ar parea complicat pentru ca ar trebui sa-si schimbe traseul, astfel incat, pe langa aeroport, hotel si, din cand in cand, Parlament, sa mai ajunga si in inima Bucurestilor, sa vada cum traieste poporul. Ca de pilda statia de autobuz, unde la fiecare 10 minute are loc o lupta corp la corp care sa urce primul. E chiar survival of the fittest, nu ca in Parlament, unde, dupa toate aparentele, e vorba de survival of the fattest si cine stie sa minta mai bine e cel mai tare din parcare.
Poate ca si aici, in Romania, ar trebui implementat sistemul din Africa de Sud, unde un politician prima data trebuie sa-si execute sentinta in inchisoare si abia apoi poate fi ales.
Aici, in Piata Galati, daca te prind cu musca pe caciula, dau cu caciula de pamant sau chiar cu musca. E o sectiune transversala a societatii romanesti, cu autobuzul inghesuit, in care domneste un usor miros de transpiratie (in cazul asta, cuvantul “usor” este formula diplomatica), cu tramvaiul care trece scanteind, la fel de aglomerat ca si autobuzul, si in care pluteste acelasi miros. Eu cred ca, dupa integrare, zona asta ar putea fi folosita si promovata ca un soi de rezervatie naturala, sa vada si restul Europei cum e viata veritabila din vechea capitala a Romaniei.
La urma urmei, daca americanii au rezervatiile lor (vezi Umatilla, Mattaponi sau Powhatan), noi de ce sa nu ne conservam modul de viata? Ca avem tot ce ne trebuie ca sa fim interesanti: ursi in mijlocul orasului (la Brasov), fauna de tot felul prin Bucuresti etc.
Pe scurt, marele avantaj la Newton e ca este un restaurant autentic, nu ca acelea de prin Dorobanti.
Ce ti-e si cu multinationalizarea asta – datorita ei ne-au intrat atatea cuvinte noi in vocabular.
Ca “autenticul” pe care tocmai l-am folosit. Inainte, toate erau autentice, deci nu se simtea nevoia sa fie desemnate ca atare. De la branza care evident era din lapte autentic, si pana la unele parti anatomice ale frumoaselor romance, care erau la fel de autentice inainte de aparitia umpluturilor nonautentice. Sau alt cuvant – provocare, care si el a fost adus tot de multinationala. Si inainte toata lumea muncea de crapa, dar nimeni nu spunea “e o provocare pentru mine sa vad cate zile si nopti consecutive pot sa muncesc pana pic lat”.
Revenind la Newton, Piata Galati e un loc autentic, numai bun sa primeasca autocare pline ochi cu turisti dornici sa vada romanul in habitatul sau natural. Pentru ca, trebuie sa recunoastem, suntem cel mai interesant popor din zona asta: cehii sunt banali, ungurii sunt doar prelungirea fostului imperiu (austrieci in forma incipienta), iar bulgarii, in principiu, ca popor, nu prea exista – in afara de salata bulgareasca, iaurt si soferii de tir, nu prea au alta contributie la istoria omenirii.
Aici, la noi, sunt pitorescul si exoticul. Mai ales la Newton, in Piata Galati. Cred ca proprietarul locului are multa fantezie, pentru ca nu pot sa-mi explic ce l-o fi apucat sa boteze o carciumioara cu numele unui fizician. Dar cumva se incadreaza in peisaj.
Ca si salvarile care gonesc cu toate sirenele catre spitalul din apropiere si care ne mai aduc aminte ca, totusi, viata nu e chiar o veselie in Piata Galati. Cineva o fi vrut sa prinda autobuzul si, in loc de asta, a prins o salvare personala in Piata Galati. E si asta o chestie – in loc sa se ingramadeasca in autobuzul plin, merge singur cu Salvarea.
Cat timp am stat pe terasa de la Newton, pe langa autobuze, tramvaie si Salvari, am mai vazut patiserii cu o groaza de placinte si pateuri, taxiuri grabite si am mai admirat si peisajul.
Primarul a facut frumos aici – casele sunt darapanate rau, dar s-au pus borduri. Acum toata lumea se ocupa de dosare, sa vada cine a bazait la Securitate si cine nu. In tot acest timp, Videanu isi vede linistit de borduri, cu o consecventa de invidiat.
Omul e destept – nu se baga in chestii din astea de partid, cu dosare si colaboratori. El va intra in istorie ca “primarul care a schimbat bordurile”. Ce-i drept, daca te gandesti la unii dintre minoritarii care au ocupat scaunul de primar inainte, nu se poate spune ca au facut ceva. Adi macar a inlocuit bordurile.
E placut sa stai la masa, pe terasa, in adierea vantului si sa admiri bordurile. Dar si terasa merita admirata, pentru ca e mare, spatioasa, cu mese sanatoase, din lemn tapan, ca si scaunele populare. Din decor face parte si chelnerita blonda, pe care o vom numi Eufrosina si care apare, din cand in cand pe la mese, cand n-are treaba prin alta parte. E un restaurant urban – pe langa el, Sorlei e deja elitist. De remarcat si fetele de masa in carouri rosii si albe, care sugereaza o atmosfera familiala, de casa.
Meniul acopera toata paleta, de la romanismele autentice si pana la eternele paste. Continuand cu autenticitatea, in timp ce citesti despre tochitura si sarmalute, poti sa-ti umpli pieptul cu noxe autentice de tramvai si autobuz. Si totusi, toata povestea e placuta. Desi, cred ca producatorii de masini germane pun ceva la geamuri pentru ca prin geamul Mercedesului se vede cu totul si cu totul altfel. Dar si de la terasa se vede perfect, iar claxoanele asigura un fond sonor adecvat.
E bine ca ai cu ce sa-ti ocupi timpul, pentru ca rapiditatea nu e punctul forte al celor de la Newton. La ei, timpul parca se opreste – cel putin pentru Eufrosina s-a oprit cu totul vreo jumatate de ora dupa ce am comandat. In rest, nimic nu e lasat la voia intamplarii. Asa ca, atunci cand am comandat biftecul tartar, chelnerita m-a intrebat daca vreau tot – adica merg pana la capat sau ma opresc pe la jumatatea ingredientelor? Dupa cum bine stim, unii vor doar carnea, iar altii, mai excentrici, doar ceapa sau leusteanul.
Cand Eufrosina si-a amintit de noi, am primit o ciorba de pui ? la grecque, buna, fierbinte, cremoasa, cu multa smantana si cu bucati sanatoase de carne. Nimic de obiectat nici la feliile mari de camembert intr-o crusta de pesmet peste care s-a pus cu linguroiul dulceata acrisoara de visine, facuta in casa. Branza frantuzeasca e de mare deliciu, cu tot cu odeur-ul ei puternic.
Biftecul tartar varianta integrala a meritat asteptarea – bine macerat si cu ingredientele puse fir cu fir, ca niste raze de soare. Chelnerul, cu o maiestrie de invidiat, le-a amestecat pe toate intr-o pasta cum numai in vremurile interbelice se mai manca prin Bucuresti. Cu ceapa, boia, castraveciori si capere, e un deliciu, exact atat cat trebuie de picant, incat sa-l poata manca si oamenii normali. Intinsa pe painea prajita unsa cu unt proaspat, carnea e o placere de inceput de masa, pe care poti sa o savurezi in timp ce continui sa urmaresti spectacolul strazii.
La felul doi, au primit nota de trecere tochitura basarabeana (cu mai multe soiuri de carne, carnaciori, mamaliguta, ou si sos din belsug), ca si dorada la gratar cu broccoli in smantana.
Eu mi-am dorit varza calita pentru ca mi-am amintit de acasa, unde mama, la masa de duminica, facea snitel, iar daca erau si sarmale, le facea cu multa varza maruntita imprejur. Mie imi placea sa scot varza din oala cu sarmale si o mancam cu snitel. La Newton am vrut sa regasesc asta si a fost ok, dar mi-am dat seama ca la Bucuresti oamenii nu stiu sa faca varza calita. Ceva ii lipseste – fie ca e prea dulce, ca are prea mult sos sau nu e destul de acrisoara sau condimentata. Sigur ca prietenul meu Relu de la Cluj ar putea explica exact diferenta dintre varza de Cluj si cea de Bucuresti. Eu nu sunt chiar atat de cunoscator, dar stiu ca nu e ce trebuie. Ca sa mananci varza calita ca la carte trebuie sa mergi la Varzaria din Cluj.
Dar e drept ca, pe de alta parte, in Ardeal oamenii nu stiu sa faca salata de vinete.
Cat am tot povestit, luminile s-au schimbat si, in loc de soarele palid de preinceput de toamna, s-au aprins reclamele. Trebuie sa fie foarte greu pentru aia care au fost inainte in Comitetul Central al PCR si acum sunt in Parlament sa se deprinda cu diferenta de luminozitate.
Eu nu m-am suparat pentru ca am vazut mai bine spectacolul strazii. Totusi, in mijlocul orientalismului, pe fata de masa in carouri de la Newton sedea mandra o fituica pe care scrie “Internet wireless gratuit”, pentru ca restaurantul e “hotspot”. Incotro ne indreptam, oameni buni, cu tehnologia asta? Tochitura basarabeana sade langa internetul wireless. Mananc carnatul si ma conectez.
La sfarsit, am vrut sa o intreb pe Eufrosina “Sa-ti trimit un email?”, dar mi-am dat seama ca ma insor. As fi vrut sa o intreb si daca putem sa ne conectam wireless. Eufrosino, conecta-m-as, dar nu pot.
La desert am primit o placinta cu mere si inghetata pasabila, adica poate fi mancata fara mari mofturi. Cat despre profiterol, ne-au spus ca e facut in casa, dar eu cred ca ar fi fost o miscare mai inteligenta sa-l comande de la vreo cofetarie. Poate iesea mai gustos.
Mancarea de la Newton e ca la Piata Galati, adica numai buna atunci cand ti-e foame si te grabesti sa prinzi autobuzul sau tramvaiul, asa ca primesc 3Imre.