Moby Dick si jocul de remy
Moby Dick si jocul de remy
A existat o perioada foarte zbuciumata din viata mea, in care nu mai dormeam, nu mai mancam, nu mai judecam corect. Fusesem infestata. Ajunsesem dependenta de jocurile de noroc. In fiecare weekend, iar uneori chiar si in timpul saptamanii, imi faceam drum catre casa unei prietene, unde ma dedam la placerea vinovata a jocului de … remy.
Cred ca obsesia mea pentru jocul cu pietre era in mare masura alimentata de talentul fantastic de a pierde absolut toate partidele. Eram atat de ghinionista, incat chiar daca as fi avut cele mai bune scheme si cele mai tari combinatii, tot as fi pierdut. Cu oricine jucam, chiar si cu cel mai ageamiu dintre adversari, ieseam garantat pe ultimul loc. Situatia era atat de grava, ca la un moment dat am pierdut un joc desi un chibit milostiv se indurase de mine si imi suflase ce se afla pe tablele celorlalti.
Exista si o parte pozitiva, pentru ca eram deja o mini-celebritate, o legenda printer cei mai prosti jucatori. Insa prietena mea, gazda, juca impecabil, nu pierdea nici un joc, trantea niste combinatii impecabile si, de fiecare data, imi servea umilinta finala: “Lasa, draga, ca poate o sa castigi si tu ceva la un moment dat”. Asa se face ca, de la o varsta frageda, m-am procopsit cu propria mea balena alba – pentru mine, Moby Dick era o victorie la remy.
Ca in filmele proaste, a venit si ziua aceea – nu-mi credeam ochilor ce se intampla: toate pietrele se legau, mesteream niste serii maiastre, anticipam orice miscare si trageam exact piesele de care aveam nevoie. In acea seara, am prins-o pe Moby Dick si mi-am “masacrat” prietena.
In pofida planurilor pe care mi le facusem si a discursurilor modeste pe care le repetasem de atatea ori in minte dupa c-te o infrangere mai chinuitoare, bineinteles ca n-am fost in stare sa castig cu gratie si, la fiecare victorie, ma manifestam cat se poate de zgomotos.
La sfarsitul serii, fosta campioana absoluta a serilor de remy se ridica plina de sine si se uita la mine. Eu asteptam cu rasuflarea taiata o lauda, o recunoastere. Ofteaza si imi spune in gura mare:
“Si sa stii ca nu-ti sta deloc bine cum te-ai tuns. Arati de parca ai avea vreo patruzeci de ani”.
raluca.badea@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
