Moarte ciobanitelor!
De multe ori in decursul ultimilor ani m-am gandit ca, de fapt, eu am inventat minimalismul. Dupa cum am mai scris acum ceva vreme in aceasta rubrica, de la o varsta foarte frageda am fost obsedata de simplitate, de camere cat mai aerisite si lipsite de puhoiul de decoratiuni atat de drage neamului romanesc: bibelouri, vaze, mileuri, lumanarele, carpete, papusele etc
De multe ori in decursul ultimilor ani m-am gandit ca, de fapt, eu am inventat minimalismul. Dupa cum am mai scris acum ceva vreme in aceasta rubrica, de la o varsta foarte frageda am fost obsedata de simplitate, de camere cat mai aerisite si lipsite de puhoiul de decoratiuni atat de drage neamului romanesc: bibelouri, vaze, mileuri, lumanarele, carpete, papusele etc.
Asa ca, inca de cand eram o tanara scolarita, m-am pus pe aruncat toate “operele de arta” din casa bunicii, in frunte cu o ciobanita de pseudo-portelan care mi se parea emblema hidoseniei. Si astfel s-a ajuns la un interior simplu, oarecum auster, declarat in unanimitate de toate rudele “o rusine”.
Anii au trecut si sunt acum “la casa mea”, care, spre indignarea familiei, e lipsita de orice mileuri si, culmea culmilor, nu are nici macar o vitrina cu bibelouri.
“Nu vrei sa-ti aduc niste mileuri?”, sunt intrebata la fiecare vizita a venerabilelor rude.
“Dar nu faci si tu un raft frumos sa-ti aduc niste bibelouri?” se oferea alta ruda. Evident ca de fiecare data spun nu, moment in care observ o expresie de indoiala pe chipurile membrilor marcanti ai clanului si stiu la ce se gandesc: “Sigur a fost o greseala la maternitate si nu e una de-a noastra, pentru ca altfel ar avea apreciere pentru arta”.
Avand in vedere ca intrebarile directe nu au avut rezultatul scontat, s-a trecut la ofensiva subtila.
Si asa se face ca, de ziua mea si cu ocazia altor evenimente, am primit o superba vaza ornata cu foita de aur, o lumanare de vreo tona de o culoare incerta si o aroma si mai incerta, mai multe flori de plastic si, tocmai de la o prietena pe care nu as fi crezut-o in stare sa-mi faca asa ceva, o alta vaza cu model dantelat si flori in relief, care sunt atat de minunat realizate incat seamana cu niste negi.
Cum nu am inima sa-mi jignesc apropiatii, s-a ajuns la urmatorul compromis: de fiecare data cand se anunta vizita persoanelor care m-au cadorisit cu respectivele opere de arta, alerg pana in debara, de unde scot vaza, o umplu cu florile de plastic si o plasez la loc de cinste pe masuta din sufragerie.
Dupa care o trantesc la loc in ascunzatoare, alaturi de bibeloul cu doi ciobanei primit de la o verisoara.
In momentele de disperare ma gandesc insa ca ar putea fi si mai rau – daca as fi primit vreo Rapire din Serai si ar trebui sa o pun pe perete la fiecare vizita a rudei cu pricina?
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
