Mexic, altfel decât în filme
Citeam cu puțin timp în urmă despre puterea filmelor în crearea stereotipurilor care ne conturează gândirea și am avut ocazia să văd acest lucru „la prima mână“ vizitând Mexicul. Rareori realizăm că de fapt filmul este un mijloc important în crearea de imagini sociale, de etnoimagini stereotipe de multe ori cu conotații negative cum ar fi: rusul bețiv, japonezul sângeros și mexicanul în slujba ce…
Citeam cu puțin timp în urmă despre puterea filmelor în crearea stereotipurilor care ne conturează gândirea și am avut ocazia să văd acest lucru „la prima mână“ vizitând Mexicul. Rareori realizăm că de fapt filmul este un mijloc important în crearea de imagini sociale, de etnoimagini stereotipe de multe ori cu conotații negative cum ar fi: rusul bețiv, japonezul sângeros și mexicanul în slujba celorlalți, cu joburi fie de șofer de taxi, fie de bonă.
Dacă adăugăm la cele de mai sus și știrile despre un număr mare de incidente, răpiri și evenimente în care poliția este implicată pentru salvarea semenilor, Mexicul se transformă într-o destinatie mai puțin atractivă, ba chiar într-una în care mai bine nu ajungi căci e foarte periculos, acolo poporul e subdezvoltat și oricum nu prea ai avea ce vedea….
Cu toate acestea am decis să vizitez țara și am pornit la drum foarte curioasă să descopăr „realitatea mea“, ce-i drept ușor îngrijorată de avertismentele mai multor prieteni dragi care mă sfătuiau să închei explorările devreme seara ca să nu risc contactul cu realitatea dură și atât de puternic mediatizată.
Lucru zis și făcut, doar în primele zile căci după aceea nu am mai văzut sensul acestor precauții.
Mexico City, oraș pentru mai mult de 21 de milioane de locuitori, compus dintr-un număr de cartiere dens populate, cu parcuri întinse și o atmosferă vibrantă, a reprezentant primul contact cu țara.
Am pornit în explorare după ce am citit câteva ghiduri, trip reporturi și am combinat noile informații cu propriul meu interes. Cartierul care m-a încântat cel mai tare a fost de departe Polanco. Este cartierul cu cele mai multe restaurante, galerii de artă, hoteluri high end, străzi comeciale „up market“ și blocuri reședință construite într-o armonie absolută. E greu sa nu te întrebi cum de la noi nu se reușește performanța asta de a avea construcții noi, integrate cu cele vechi, verdeață peste tot și în același timp șanitere pentru noi construcții, care nu deranjează ochiul.
Apropo de subdezvoltarea mult mediatizată din Mexic, pe o singură latură a acesui cartier sunt aliniate un număr de hoteluri de cinci stele aproape egal cu numărul de hoteluri ce se găsesc în tot Bucureștiul.
Dacă aș reveni, fără ezitare aș alege un hotel din Polanco și aș uita de centrul istoric, unde m-am cazat inițial, pentru că marea majoritate a muzeelor sunt localizate tot aici precum si cele mai multe puncte de interes pentru seară.
Pentru că am văzut mai demult filmul Frida, ce ilustrează povestea pictoriței Frida Kahlo, nu concepeam să nu văd câteva din picturile ei, atent distribuite în diverse muzee precum și în casa memorială. Am realizat că Frida este un simbol pentru această națiune care a apreciat ambiția și setea de viață a acestei femei încercate în peste 20 de operații de-a lungul unei vieți intense de 47 de ani. Designeri lor de modă sunt inspirați în colecțiile lor de Frida, la fel și bijutierii, decoratorii… parcă întreg universul artistic a decis ca punctul comun al inspirației lor să fie Frida. Și asta nu doar în capitală.
Iubirea vieții ei, muralistul Diego Rivera pentru care Frida a fost a treia și ultima soție, este un pictor iubit și contestat în același timp datorită convingerilor politice comuniste. Etajul întâi al Palatului Național este pictat de acesta cu scene din istoria țării, ilustrate într-un stil caracteristic, unic și ușor de recunoscut. De altfel, fiecare oraș vizitat din Mexic are în piața centrală un Palat Național ai cărei pereți de la primul etaj sunt pictați de muralistul faimos al orașului respectiv, desigur cu scene de istorie.
Muzeul care mi-a lăsat cele mai puternice amintiri, poate și pentru că a fost o descoperire la fața locului, este Muzeul Soumaya. Purtând numele soției trecute în neființă a celui mai bogat om de pe planetă, mexicanul Carlos Slim, muzeul reprezintă o donație a acestuia pentru oraș, pentru țară și de fapt pentru noi toți. În 1994 Slim a decis ca ceea ce inițial reprezentase o colecție personală să devină accesibilă publicului larg și pentru aceasta a construit un muzeu pe care ușor l-ai vedea în Tokyo sau în New York datorită arhitecturii avangardiste. Muzeul se desfășoară pe un număr de teme, fiecare dispusă pe un singur etaj, iar ceea ce mi-a rămas în minte sunt colecțiile absolut spectaculoase ale lui Rodin și Dali.
Explorând centrul capitalei pe jos, nu am putut trece cu vederea miile de oameni ce veniseră din toate colțurile țării pentru a protesta pașnic față de reforma propusă de președintele lor în direcția exploatării resurselor petroliere ale țării de către companii internaționale. Am fost uimită de spiritul civic, de determinarea lor și de dorința de a se face ascultați într-un mod pașnic dar hotărât, și în număr foarte mare că să nu poată fi neglijați sau trecuți cu vederea. În aceeași perioadă, modificări în sfera prețurilor de transport au fost adoptate, respectiv prețul unei călătorii cu metroul a crescut de la 3 la 5 pesos (0,27 de euro cenți), afectând în felul acesta 5 milioane de persoane în fiecare zi. Oricum, se pare că vor avea parte de multe reforme anul acesta, în sprijinul comunității de business, revista Fortune spunând chiar că Mexic va fi anul acesta o țară de urmărit de către investitori.
Cum simt ei criza, nu am date statistice și nici nu am plecat cu un scop de elucidare a acestui aspect, pot să spun însă că Mexic mi-a lăsat impresia unei țări care încurajează antreprenoriatul pentru că peste tot oamenii produceau, manufacturau, găteau, sculptau și comercializau câte ceva.
Mexicul fiind o țară nu doar foarte populată, dar și foarte întinsă, este dificil de văzut într-o singură călătorie așa că m-am decis să vizitez câteva orășele din centru precum și peninsula Yucatan.
Desenând traseul călătoriei am verificat lista monumentelor înscrise în patrimoniul umanității al UNESCO și am realizat repede că mi-ar trebui câteva luni ca să le văd căci pe de o parte numărul lor este foarte mare, iar distanțele între ele sunt semnificative. Cu toate acestea, poposind într-un orășel fermecător renumit pentru clima primăvăratică pe tot parcursul anului, pe nume Cuernavaca, am văzut o catedrală ce face parte din patrimoniul umanității, Palatul Cortez unde am admirat pentru a doua oară un etaj pictat de Diego Rivera. Tot aici am vizitat și un muzeu pe care nu îl voi uita curând, ce înfățișează colecția personală a lui Robert Brody, cu peste 1.300 de piese de artă și mobilier realizată în călătoriile acestuia în jurul lumii. La mică distanță, mânăstirea Tepozlan, construită în secolul XVI, ce păstrează motive ale templelor dominicane, un atrium mare și arcade impresionante, pictate, este și ea înscrisă în lista patrimoniului universal.
Cea mai frumoasă biserică, Santa Prisca, am văzut-o însă în pitorescul orășel Taxco, așezat pe câteva dealuri și străjuit de o statuie a lui Isus. Aici, parcă tot orășelul vibrează de meșteșugari pricepuți în special în arta prelucrării argintului. Poți cumpăra bijuterii pentru toate gusturile și toate bugetele, dar pentru mine a fost copleșitor așa că am lăsat achizițiile pe mai târziu.
În toate aceste orașe mici am regăsit străduțe pietruite, fațade coloniale, flori peste tot și oameni zâmbitori, curioși să afle despre România atunci când legam câteva cuvinte. Acest festival al frumosului l-am regăsit în mod special și în Puebla, unde toate fațadele caselor concurează să-ți fure privirea.
La un moment dat, în drumurile noastre, pe autostradă, ne-a tras pe dreapta un polițist. Inițial m-a încercat un sentiment teamă pentru că mă gândeam la timp pierdut, amenzi și alte probleme de genul acesta. De fapt, polițistul ne-a oprit să ne felicite pentru că toată lumea în mașină purta centura de siguranță, o regulă nouă în Mexic, de doar câțiva ani. Polițistul mulțumea, șoferul mulțumea la rândul său și tot așa preț de câteva minute…
Ne-am îndreptat apoi spre Cancun, celebra destinație de vacanță, având însă în plan de a merge în Tulum, adică la capatul Rivierei Maya unde știam că este un trafic turistic mai mic și avem șansa să ne bucurăm de o experiență mai aproape de ce trăiesc nativii. Riviera este locul perfect pentru o vacanță activă în care poți avea parte de parcuri de distracții extrem de bine echipate (aici poți înota cu pisicile de mare, în siguranță deplină) și de încă ceva, ce aveam să descoperim pentru prima dată aici: cenotele (un fel de fântâni uriașe cu apă).
Am luat un tur de patru cenote, fiecare dintre ele oferind ceva diferit. Coborârea se făcea în zip line sau rappel, apoi, odată coborât, puteai face caiac canoe sau snorkeling. Aceste formațiuni care aveau un rol important în ritualurile religioase ale mayașilor arată ca niște mici lăculețe și se găsesc în zone cu altitudinea joasă, în care se revarsă râuri subterane. Am înotat și în mare, în Akumal, loc despre care citisem, dar care din cărți părea ireal. Aici s-a format un habitat natural în care poți face snorkeling printre broaște țestoase uriașe, la mică distanță de țărm. Ne-am convins după această experiență că poveștile sunt pe deplin adevărate și doar valurile ne-au făcut să părăsim apa.
Am testat în lungul și în latul peninsulei toate formele de transport în comun, diverse autobuze, microbuze și autocare și le-am găsit pe toate sigure și cu un orar foarte bine respectat, atât la plecare, cât și la sosire.
Ca oraș, mi-a mai plăcut în mod special Merida, unde îmi amintesc nu doar Palatul Național, cât și Casa Montejo construită de cel care a cucerit Yucatanul și care până recent, când a fost cumpărată de Banca Națională, a fost locuită de descendenții acestei familii.
Aproape de Merida este și situl arheologic Uxmal, care e mai puțin cunoscut decât Chichen Itza, cel mai vizitat sit din Yucatan, dar care mie mi-a plăcut mult mai mult pentru că n-am regăsit vânzătorii ambulanți care încercau să te convingă să cumperi ceva și zecile de autocare de la intrare și cozile pentru absolut orice serviciu.
Uxmal mi-a plăcut însă în primul rând pentru frumusețea și energia pe care o degaja, pentru fațadele prezervate foarte bine, pentru casa Guvernatorului așezată maiestuos, pentru iguanele ce voiau să capteze tot soarele, dar și pentru că am avut companie inedită- un grup mic de intelectuali mexicani ce călătoreau să își viziteze propria țară și să descopere câte ceva în plus față de ce le spuseseră cărțile de istorie.
Revenind la Merida, am fost „avertizați“ că mâncarea în zonă este foarte bună, dar trebuie să spun că mâncarea a fost însă foarte bună peste tot, iar „guacamole“ nelipsit aproape la fiecare masă. La întoarcere în București am sfidat oboseala și am oprit în drum spre casă pentru avocado și coriandru, altfel riscam prima zi fără guacamole.
Citiți mai multe în ediția de martie a revistei DA Premium, ce apare pe piață vineri, 28 februarie, împreună cu Ziarul Financiar.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
