Metallica - un fel de film
Cum e vorba despre oameni in pragul unei caderi nervoase, despre alcool si terapie in grup, nici nu e nevoie sa fii un fan rock pentru a urmari acest film. Asa cum spune Lars Ulrich, nu e un film despre Metallica, ci un film despre relatiile interumane
Cum e vorba despre oameni in pragul unei caderi nervoase, despre alcool si terapie in grup, nici nu e nevoie sa fii un fan rock pentru a urmari acest film. Asa cum spune Lars Ulrich, nu e un film despre Metallica, ci un film despre relatiile interumane. Desi a fost numit “rockumentar”, poate fi usor apreciat si de iubitorii de muzica clasica, de exemplu. Dar sa nu exageram.
Filmul e in primul rand povestea celui mai recent album al trupei, inceput din mai nimic si scos pe piata in 2003. Cu putin timp inainte de acest moment, basistul Jason Newsted pleca declarand ca si-a distrus viata cantand live. Cei trei membri ai formatiei – James Hetfield, bateristul Lars Ulrich si chitaristul Kirk Hammett (o prezenta nu prea semnificativa, cel putin in film) isi pun producatorul, pe Bob Rock, sa cante la bass.
In plus, trupa angajeaza un psiholog, pe Phil Towle, pe care il platesc cu 40,000 de dolari pe luna, pentru a media conflictele dintre Hetfield si Ulrich.
Pana intr-o zi, cand cei doi “dusmani” hotarasc sa scape de el. Relatia Hetfield – Ulrich e intr-adevar foarte tensionata, dar treburile se complica atunci cand Hetfield se interneaza la dezintoxicare. Ceilalti nu stiu ca prietenul/colegul lor va lipsi un an si se va intoarce “cumintit”, cu un program de lauza: nu poate lucra decat 4 ore/zi. La un moment dat Ulrich chiar izbucneste: “cum sa faci un album fara sa pierzi noptile”?
Atentie! Filmul poate dauna grav imaginii traditionale a rockerului: Hetfield asista la lectiile de balet ale fiicei sale si toti se gasesc la un moment dat in situatia de a vorbi despre sentimente, la indemnul terapeutului. O atitudine destul de putin “metal”.
Joe Berlonger si Bruce Sinofsky sunt creatorii documentarului, proiectat initial ca un promo al albumului. A devenit apoi un mega-documentar, cu multe ore filmate, din care au ramas 140 de minute. Cei doi au mai realizat si “Paradise Lost: The Child Murders at Robin Hood Hills” (1996).
Fanii vor fi oarecum dezamagiti, daca se asteapta la un fel de compilatie muzicala, pentru ca in film e prea putina muzica si prea multa vorbarie si terapie.
E mai degraba un film despre societatea americana si unde s-a ajuns daca pana si o trupa heavy metal angajeaza un psiholog pentru a media conflictele! Altadata erau de-ajuns cativa pumni si cateva chitari rupte. Some kind of rock!
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
