Maroc - nici desertul nu mai e ce-a fost odata...

Marocul predispune la o impresionanta suita de locuri comune: Casablanca si Humphrey Bogart, oaze si palmieri, femei cu valul pe fata si beduini cu turban, desert si camile s.a.m.d. O vizita recenta in cadrul programului “MINI: Meet the Heat!” m-a convins ca doar o parte dintre ele se verifica in realitate si ca, inclusiv atunci cand se verifica, mai ales desertul e o alta tara…

“This is the beginning of a beautiful friendship!” – replica de final bine cunoscuta te duce cu gandul la posibile scene melodramatice intr-o cafenea quasi-occidentala plasata pur conventional intr-un decor oriental. Cum au aflat ca voi pleca trei zile in Maroc, toti prietenii mei mi-au declamat aceste cuvinte si, facandu-mi cu ochiul (adica “Fii atent, sa n-o ratezi pe Ingrid Bergman!”), m-au implorat sa nu ratez Casablanca.

Evident, fascinatia filmului de epoca inca mai face ravagii printre cinefilii de ambe sexe, fata de care, acum – ca m-am intors – ma simt cumplit de vinovat. Nu numai ca nu m-am dus la Casablanca, dar am ratat, ca sa zic asa, toata distributia celebrissimei peliculei inclusiv scenografia.

Cum, nici macar Rabat, Tanger, Fez, ca sa nu mai vorbim de Marrakech? Ori de Ourzazate (invocat de cititorii unui roman foarte la moda acum – “Potentialul erotic al sotiei mele”; in fapt, autorul, francezul David Foenkinos, a locuit acolo in timpul redactarii cartii care, altminteri, nu prea are legatura cu marocanii sau – cum s-ar crede – cu marocancele)? Pai, nu! Reperele mele sunt Ziz, Zouala, Erfoud, Rissani, Rachidia ori Merzouga.

Nu va suna bine? Eu zic ca sunt la fel de exotice precum sonoritatile stereotipurilor culturale deja invocate, iar daca adaug putin couscous, tahine, harira sau harisa, cred ca avem un meniu complet, la propriu.

Aaa, bineinteles, sa nu uit de curmale! Le-am intalnit aici sub toate formele (culinare) de agregare, de la fructul propriu-zis (cate o farfurie plina mi-era oferita ritmic: la hotel, la casa de oaspeti din oaza, intr-un cort din desert, la receptia in aer liber de la un fost palat regal etc.) la prajituri, gemuri si, chiar, supa!

De altfel, ceea ce credeam eu ca sunt palmieri, intalnindu-i la tot pasul, in special pe marginea drumului, dar nu numai, erau, de fapt, mici cooperative agricole de productie monofamiliale, producatoare de curmale. Productia de la un pom matur poate aduce proprietarului pana la 1.000 euro pe sezon, iar “palmierul” respectiv se vinde cam cu 2-3.000 euro, mult mai scump decat bucata de pamant care-l inconjoara si pe care, spre deosebire de maslin (celalalt pom emblematic al zonei), nu o umbreste aproape deloc. Ca sa comparam un pic preturile, un magarus (“motocicleta” omniprezenta a desertului) costa 2-300 euro, iar una din cele 4 (patru) sotii permise de legea islamica in vigoare presupune un dar catre posibilul socru intre 100 si 1.000 euro. C-asa-i in Maghreb (adica in “Vest”, spre deosebire de Masreh – “Est”)!

Daca tot am amintit de Vestul si Estul Saharei, sa facem cuvenitele precizari peisagistice. Pentru noi, europenii de Baragan, Sahara e o notiune generica, incluzand aproape jumatate din teritoriile aride ale Africii.

Din cate am vazut eu in Maroc, desertul e aproape peste tot, dar … reprezinta absolut altceva in functie de zona. Astfel, am ad-mirat, pe versantii Vaii Ziz, dealuri si munti de roca rosie (care, in cateva sute de mii de ani, ar putea deveni, prin eroziune, oceane de nisip), am vazut – pe traseul Er Rachidia- Erfoud – Er Rissani – sute de kilometri de campuri aride pe care cresteau pietre (sau, cu putin noroc, fosile!), m-am plimbat prin teribile gradini de piatra amenajate de mana omului in jurul si in curtile interioare ale hotelului Kasbah Xaluca Maadid (construit anume, pe dinafara, exclusiv din chirpici & paianta, adica pamant, balegar si paie; pe dinauntru, in schimb, era luxul de pe lume!) si, in fine, m-am indragostit efectiv de dunele rosii de nisip dinspre frontiera cu Algeria, langa Merzouga. Aici, un ex-campion al Raliului Monte Carlo, pilotul finlandez Rauno Altonen, a imaginat circuite de slalom si off-road pe care ne-am dat cu Mini Cooper, obtinand senzatii maxi, pentru ca apoi sa testam si atv-urile din dotarea hotelului pe un traseu (aproape) liber ales. Cu o cagula trasa pe cap si, in plus, dublata de o casca de protectie, experienta nu a presupus riscuri nici chiar pentru incepatori ca mine.

Chiar daca multe hoteluri se construiesc in maniera si din materiale traditionale, satisfacand setea de autenticitate neaosista a turistilor, in aceasta regiune periferica a Marocului (Tafilalet) am avut parte si de o seara petrecuta in gradinile unui palat autentic.

Este vorba de resedinta, veche de aproape doua secole, a unui “sultan” local, devenit insa, apoi, rege al intregii tari. Inainte de a fi inscaunat la Marrakech, pe la 1859, Mohamed al IV-lea a locuit in acest luxos ksar cu vaste gradini interioare si a imprimat un lifestyle de autentic huzur oriental, din ale carui relicve am putut gusta, la propriu, de la supa de naut cu sos iute de harisa la mai multe tipuri de tahine (carne si legume gatite impreuna in boluri acoperite din ceramica), toate prezentate pe o masa acoperita literalmente cu petale de trandafir. Asta, in timp ce pe umeri purtam cu fudulie o djellaba de stofa scumpa si incercam sa-mi leg singur un turban de panza neagra, pe ritmurile muzicii locale (mixate sau nu in stilul Buddha Bar al lui Claude Challe ori Raymond Visan). Abilitatea mea era insa limitata de faptul, cat se poate de explicabil, ca nu-mi puteam coordona ochii cu mainile fiindca, intre timp, privirea imi zabovise pe formele generoase ale unei belly dancer, vibrand toata…

De buna seama, fusesem rasplatit pentru fapta mea buna, caci, de dimineata, in piata din Rissani (souk), daruisem pixuri Fatihei si Nadiei, pustoaice bastinase, dar francofone ce sper ca, mai tarziu, nu vor fi obligate sa poarte valul, asemenea mamei lor. Speranta perfect realizabila fiindca, de pilda, ghida noastra, Ghislaine, etala cu dezinvoltura o pereche de designer jeans.

Gastronomie