La Sagrada Barcelona

Cand am vazut palmierii si marea din Barcelona am uitat istantaneu un zambet perfid. Al ofiterului de la vama care mi-a spus senin, chiar amabil, ca nu pot iesi din tara pentru ca nu am invitatia tradusa, legalizata, apostilata (plus alte cateva epitete, dintre care lipsea, spre surprinderea mea, “impaturita” frumos).

Dupa o discutie cu un superior, care m-a cantarit din cap pana in picioare si a verificat daca mai fusesem in Spania, am fost lasat sa ma alatur celor ce asteptau urcarea in avion. Oricum, mainile au incetat sa-mi tremure de-abia deasupra Spaniei, dupa care au inceput sa tremure iar, din cauza aterizarii aproape fortate.

In orice caz, Barcelona merita toate emotiile. Dupa doua saptamani petrecute acolo, imi dau seama de un lucru: in Barcelona nu ai nici o sansa sa te simti stresat. Si asta din doua motive. Mai intai, orasul nu te striveste cu grandoarea si o lista imensa de obiective turistice “obligatoriu” de vazut. Spre deosebire de Paris, Roma si alte mari orase europene, unde un turist sarguincios se scoala de dimineata, vede trei muzee, mananca pe strada, mai vede trei muzee si apoi se prelinge epuizat spre Moulin Rouge sau catacombe, Barcelona iti sugereaza incontinuu ca e timp pentru toate. Muzee, catedrale, restaurante sau plaja, vei avea timp sa ajungi peste tot, asa ca mai bine o iei incet.

Al doilea motiv ar fi relaxarea aproape “patologica” a barcelonezilor. De fapt, daca ma gandesc mai bine, e destul de greu sa vorbesc despre relaxarea lor, dat fiind faptul ca mai bine de jumatate din populatia Barcelonei isi ia concediu toata luna august si pleaca incotro vede cu ochii. Oricum, cei care raman se scoala tarziu, iau micul dejun la pranz, pranzul seara, iar cina undeva aproape de miezul noptii, dupa care petrec pana noaptea tarziu, pentru a o lua de la capat a doua zi la… pranz.

Un alt lucru care mi-a placut foarte mult la Barcelona: este genul de oras de strabatut pe jos. Agentiile de turism ofera curse in autobuze turistice cu etaj, ca si cele englezesti, dar acestea stirbesc mult din placerea calatorului. Pana si semafoarele parca sunt sincronizate pentru pieton. Am observat cu stupoare acest lucru cand am mers de la un capat la celalalt al Avenida Diagonal (care strabate orasul pe diagonala) si, desi sunt semafoare la tot pasul, toate aveau culoarea verde cand ajungeam la ele. Am parcurs aceeasi distanta in masina si “am vazut rosu” aproape incontinuu. In orice caz, pentru cei care prefera mijloacele de transport in comun, orasul se lauda cu un supermetrou, care te lasa unde vrei, pana la miezul noptii in zilele lucratoare si pana la ora doua in weekend. Un singur “repros”: cartelele se uda prea repede! Intr-o seara am jucat cateva ore un fel de paintball cu laser, unde trebuia sa alerg dupa cei din echipa adversa intr-un decor futurist prea vast pentru conditia mea fizica. La plecare am vrut sa iau metroul, dar cartela, uda dupa atata zbucium, n-a vrut sa mai iasa din aparat. Era o cartela de 50 de calatorii (26 de euro), asa ca am cautat urgent un functionar TMB (Transports Metropolitans de Barcelona) care mi-a dat o cartela noua, dupa ce a incercat o jumatate de ora sa o scoata pe cea veche.

In Barcelona, ai tot dreptul sa spui ca-ti place ciocolata. Nu, nu e vorba de alimentul care se lichefiaza la caldura, ci de cartierul central al Barcelonei. I se spune asa pentru ca e format exclusiv din bulevarde paralele si/sau perpendiculare, cu o rigoare mai potrivita cu eficienta germana si nu cu exuberanta dezordonata a spaniolilor.

Cartierul Eixample curprinde cele mai interesante obiective turistice ale Barcelonei. Aici sunt grupate constructiile arhitectonice care poarta semnatura lui Antoni Gaudi, arhitectul modernist care a schimbat fata orasului si i-a imprimat stilul inconfundabil. La Sagrada Familia, casele Battlo, la Pedrera, Vicens, Calvet, parcul Guell, toate proiectate de Gaudi, sunt locuri neaparat de vizitat. Eu am inceput cu la Sagrada Familia, careia barcelonezii ii spun simplu “la Sagrada” (adica “cea sfanta”), si rau am facut, pentru ca nu se poate gasi ceva mai frumos in Barcelona. Cel mai bine ar fi fost s-o vad in ultima zi petrecuta in Spania, pentru ca toate celelalte locuri din oras par fade in comparatie cu ea.

Pentru opt euro, am urcat in cel mai inalt varf al catedralei. 350 de trepte urcate si apoi coborate, pentru a vedea de aproape arhitectura extrem de complicata, ici gotica, colo cu elemente de Art Nouveau, plina de simboluri. Din pacate “la Sagrada” nu va fi terminata decat in vara lui 2007 (asta zice primaria, gurile rele ale barcelonezilor zic mai degraba 2050!), cand se va construi turnul central, cu literele Alfa si Omega in varf.

In orice caz, chiar neterminata si plina de macarale si materiale de constructii, la Sagrada Familia este absolut ravasitoare. Desi este o catedrala, iar numele ei complet este “El Templo Expiatori de la Sagrada Familia”, mie mi-a amintit mai degraba de decorurile absolut nepamantesti realizate de artistul elvetian H.R. Giger pentru seria “Alien”. Si nu sunt singurul: in Spania sunt o multime de oameni care vor sa-l sanctifice pe Gaudi pentru capodoperele sale, dar si multi altii care spun ca acesta “ar fi avut legaturi” cu Satana, caci altfel n-ar fi reusit sa creeze ceva atat de diferit!

O alta capodopera a lui Gaudi este parcul Guell. Asezat pe o colina a orasului, parcul iti da ocazia sa vezi Barcelona ca in palma (de-abia acum am inteles cum se simtea Leonardo DiCaprio cand striga “I””m the king of the world!”). Din parcul Guell am vazut cat de egala este arhitectura orasului, cu extrem de putine cladiri inalte. Dintre acestea iti sare in ochi turnul Agbar, in a carui arhitectura neinspirata spaniolii au aruncat prompt cu noroi, numindu-l “El Supositorio”, adica Supozitorul.

In parcul Guell sunt celebrele banci ondulate, ornate cu mozaicuri moderniste, pe care se imbulzesc turisti de toate nationalitatile. Tot aici se afla un alt simbol al orasului, soparla mozaicata a lui Gaudi, langa care se formeaza cozi imense de turisti, care stiu foarte bine ca nu pot vedea Barcelona fara sa se pozeze pe/sub/langa sau nas-in-nas cu soparla.

Si lista frumusetilor orasului nu se opreste aici. Mai este cartierul vechi, “el barrio gotico”, cu strazi foarte inguste si cladiri ce-si pastreaza aspectul de acum cateva sute de ani. Pe una din strazi, o batranica iti cerea cativa banuti ca sa cante, cu un fir de voce, dar foarte frumos, “Habanera” din Carmen. La doi pasi se afla catedrala gotica a orasului, construita in secolul XIV, in fata careia se organizeaza fel de fel de spectacole la sfarsit de saptamana. Tot aici este Muzeul Picasso si, destul de aproape, “Palau de la m?”sica catalana” (dupa cum vedeti, pe catalani nu-i deranjeaza cacofoniile), poate edificiul modernist cu arhitectura cea mai incarcata din Barcelona.

Pentru cei care vor sa se plimbe si sa guste atmosfera orasului, exista bulevardul pietonal Las Ramblas. Acesta porneste din centru, din Placa de Catalunya, si se opreste la mare. Este bulevardul cel mai aglomerat al Barcelonei, pentru ca aici gasesti mii de suveniruri de cumparat pentru cei de acasa. Din loc in loc, dai peste actori care fac un ban in plus… miscandu-se. Am vazut-o pe “Frumoasa din padurea adormita” trezindu-se si cascand foarte gratios pentru un euro aruncat la picioare. L-am vazut pe Michael Jackson apucandu-se de chiloti pentru aceeasi suma sau pe Maria Antoaneta, care, mult mai bine crescuta, a preferat sa faca o reverenta dupa tot tipicul.

Strajuit de imensi platani, bulevardul Las Ramblas coboara spre mare, pe care te lasa s-o ghicesti cu mult timp inainte de a o vedea. La capatul lui se afla coloana lui Columb, cu statuia navigatorului in varf, aratand cu degetul spre mare, si nu spre America, asa cum crede multa lume. Pentru doi euro, poti urca cu un lift minuscul pana la picioarele lui Columb, pentru a vedea de la cucurigu litoralul, portul, muntele Montjuic si, de fapt, tot orasul.

Am ajuns in sfarsit la muntele Montjuic, pe care se afla cel mai mare si mai frumos parc al Barcelonei. Pe cand ma plimbam pe una din terasele parcului, mi s-au ciulit brusc urechile auzind vorbindu-se romaneste. Era un grup de sportivi, dintre care unul a zis, plin de mandrie nationala: “Haide, bai, ca Cismigiul e la fel!” Ei bine, Cismigiul nu e deloc la fel, si asta in primul rand pentru ca Cismigiul nu se poate lauda cu “fantanile magice” ale lui Carles Buigas.

Sunt niste fantani arteziene unice in lume, care incanta privitorii prin combinarea muzicii, a culorilor si a miscarilor jeturilor de apa, ce pot atinge 60 de metri inaltime. La sfarsit de saptamana, langa fantani se aduna o mare de oameni ca sa admire spectacolul. Ca sa vedeti efectul pe care il are, va spun doar ca in fata mea se afla la un moment dat un cuplu rus care se certa de mama focului. La cateva secunde dupa ce fantana a prins viata i-am vazut imbratisati leganandu-se in ritmul muzicii. Cand totul se opreste, iar apele se retrag, mai ca-ti vine sa strigi “Bis!”, pentru a te bucura iar de miile de combinatii de culori si forme si pentru a auzi muzica clasica, de opera sau chiar rock, pe care danseaza apa.

Un alt loc de vizitat din Barcelona este… Gradina Zoologica. Aceasta, pentru o suma destul de piperata (15 euro) iti da ocazia sa vezi sute de specii, unele dintre animale, cum ar fi paunii, fiind lasate in libertate pe aleile parcului. Nu am sa uit niciodata elefantul care m-a scuipat si un papagal enorm, multicolor, care, in timp ce se chinuia sa inghita un pufulete cat el de mare, mi-a aruncat gales un “Hola!” sonor. “Hola si tie”, i-am raspuns, dar nu mi-a bagat in seama efortul de stabilire a unei comunicari fructuoase interspecii, preocupat fiind cu inghitirea unui pufulete si mai mare. Din pacate, gradina are mult de pierdut de la moartea lui Copito de Nieve (adica Fulg de Nea), unica gorila de munte albinoasa cunoscuta vreodata. Copito de Nieve, care a fost vedeta incontestabila a gradinii timp de mai bine de 30 de ani, are acum un pavilion comemorativ unde vizitatorii pot vedea imagini filmate si fotografii de pe parcursul vietii lui.

Pentru turistul extrem de activ, care nu se multumeste cu frumusetile Barcelonei, orasele din jur pot fi si ele pline de vino-n coace. Girona, de exemplu, are niste ziduri romane foarte simpatice, pe care poti face inconjurul orasului vechi. De asemenea, mi-a placut mult si catedrala gotica, imensa, in care un batranel simpatic canta la orga. Tarragona, un alt oras cu o istorie zbuciumata, are un amfiteatru care in secolul II, cand a fost construit, putea gazdui 20.000 de spectatori atrasi de luptele intre gladiatori.

Dar cel mai de succes obiectiv turistic din preajma Barcelonei este, fara urma de indoiala, parcul de distractii Portaventura (30 de euro intrarea). Aici am avut parte de cateva senzatii pe care nu le voi uita niciodata si, recunosc cu sinceritate, in prezent m-as albi la fata daca cineva mi-ar propune sa-mi “reimprospatez” memoria.

Cea mai violenta “atractie” este Hurakan Condor, un stalp inalt de 150 de metri, in varful caruia esti urcat atasat de niste scaune, dupa care esti aruncat in gol, astfel incat in cinci secunde ajungi deja jos, cu tot cu franare. Se spune ca viteza care ti se imprima depaseste 100 de km/ora, iar inima mea, care era cat pe ce sa explodeze undeva in creier, tinde sa creada aceasta cifra neverosimila.

O alta atractie, in fata careia se formeaza cozi interminabile, este Dragon Khan, un roller-coaster extrem de violent, in care stai mai mult cu capul in jos decat in sus. Senzatia e aproape suportabila, dar, cum “voiajul” tine destul de mult, la sfarsit te simti la fel de bine ca dupa 5 secunde de Hurakan Condor. Cea mai tare chestie este ca in cel mai “zbuciumat” moment ti se face o poza pe care poti s-o cumperi la sfarsit, pentru sase euro. Oricum, grimase mai reusite ca in pozele astea nu am produs niciodata, asa ca am luat mai multe.

De-abia refacut dupa ziua petrecuta la Portaventura, am urcat in autocarul spre aeroport. Chiar ma gandeam ca, dupa doua saptamani de vis, trebuie sa urmeze si o intamplare neplacuta, asa, ca sa am mai multe de povestit in tara. Nici n-am intrat bine in aeroport, ca am si vazut o mare de romani catraniti. Asteptau deja de mai bine de 24 ore sa se suie in avionul unei cunoscute companii low-cost, careia ii urez cu aceasta ocazie o situatie financiara cat mai… albastra.

Eu am avut noroc. Avionul trebuia sa plece la ora 17.00 si a plecat la o ora dupa miezul noptii, deci am asteptat opt ore, fata de altii care au asteptat 40. La unu noaptea, cu cateva minute inainte de imbarcare, lumea radea mult, isteric, a extenuare. Cand ne indreptam spre avion, o tanara, cu un imens sombrero mexican legat de bagajul de mana, s-a impiedicat si l-a turtit. Odata urcat in avion, ma gandeam la povestile despre pasagerii care zboara spre est cand trebuie sa apara soarele si au parte de un rasarit prelungit, de ore intregi. Din pacate, soarele n-a aparut pana la aterizare. L-am vazut din taxi, printre semafoarele de la intrarea in Bucuresti.

Călătorii