La restaurant: La 80, maximum 60

Vara asta e exact ca relatia mea cu femeia – dimineata am impresia ca atmosfera e insorita si frumoasa, dar de-abia seara imi dau seama ca a fost o furtuna in timpul zilei.

Asta ca sa nu fac vreo comparatie cu o alianta politica, unde declarativ e vara senina, dar norii si ploile parca sunt mai dese. Pe de alta parte, norocul lor – n-o sa reuseasca sa se bronzeze.

Sau daca presupunem totusi ca e vara (asta doar cu un calendar in fata, pentru ca nu cred ca ne-am da seama numai dupa vremea de afara), atunci e si timpul teraselor. Si e tare imbucurator ca si din astea sunt cateva foarte bune in Bucuresti. Printre cele mai intime se numara si La 80.

In mod cert, arhitectul a facut treaba foarte buna aici, utilizand la maximum un spatiu care, in cel mai bun caz, poate fi calificat drept inghesuit, intre o casa veche de langa Gradina Icoanei si peretele casei vecine, acoperit de iedera. Omul a amenajat o mica terasa, in stil sud spaniol, sevilian – ghivece de begonii parfumate si colorate pe pereti, felinare romantice fixate in suporturi de lemn, o fantana cu cap de leu si, bineinteles, un bar in mijlocul curtii. Nota finala e data de un jukebox, din care emana melodii spaniolesti sau, dupa dispozitia barmanului, milioane de decibeli de rap sau hip-hop.

Locul e placut si racoros, chit ca o parte din racoare se datoreaza si racelii chelnerilor. Sunt constient ca nu-i bine sa cauti perfectiunea, pentru ca de aici se nasc, inevitabil, frustrari. Dar nu mi se pare prea mult sa-mi doresc sa ajung intr-un restaurant unde atmosfera e placuta, mancarea buna si chelnerul zambitor. Eu am avut ghinion saptamana asta – chelnerul meu facea parte din generatia MTV, cu un anumit numar de cercei in urechi si o atitudine care cred ca in copilarie i-a adus o groaza de corectii corporale din partea parintilor.

Cum m-am nimerit la La 80 intr-una din rarele zile calduroase, m-am repezit imediat la lista de bauturi, unde am constatat cu incantare ca se gaseau si multe cocteiluri fara alcool.

De-abia apoi am reusit sa arunc un ochi si pe lista de bucate. Judecand dupa preturi, indragostitii care se plimba prin Gradina Icoanei si studentii care merg cu autobuzul, nu cu masina sport cumparata de tata, isi pot permite sa manance la La 80. Chiar daca unii mai suplimenteaza cu sandvisurile aduse de acasa. Apropo de Icoanei, acum cateva luni, la inceputul primaverii, prietenul meu Dorel m-a convins ca, in loc sa discutam la el in birou, sa ne plimbam in gradina de langa Scoala Centrala. Ca Robert Redford in filmul de acum vreo 30 si ceva de ani, asa am descoperit cat de benefica poate fi o plimbare prin parc, in loc sa alergi dintr-o intalnire in alta. Mi-am amintit ca am sunt totusi biped si ca imi pot folosi picioarele.

In aceasta dispozitie relaxata am contemplat, pe terasa, fetele in tricouri si jeansi care beau limonada si baietii cu subsoara transpirata – caldura e de vina. Nimeni nu se formalizeaza – nici macar chelnerul: nu mai putin de 15 minute i-au trebuit pana sa ne aduca meniul, iar cand l-am rugat sa ne descrie preparatul pe nume “butoiase de porc cu ciuperci” ne-a indrugat tot felul, ca studentul la examen, cand nu stie nimic. Eu si la examenele la care eram bata eram mai coerent, pentru ca mi-am dat seama ca, daca vorbesti mult, nu prea se mai observa ca esti pe langa subiect. Cunostintele chelnerului (sau mai degraba lipsa lor) mi-au adus aminte de intamplarea cu tovarasul Lenin care se duce la o expozitie si, cerandu-i-se parerea de catre criticii de arta, a raspuns: “La asta nu ma pricep. Intrebati-l pe Lunarceski”. Vorbind din aceasta perspectiva, putini dintre politicienii de astazi sunt leninisti. Nici chelnerul nostru nu e – daca nu stie, ar trebui sa intrebe.

Altfel, localul e foarte placut pentru o pereche de jeansi si o dupa-amiaza linistita. Cat de relaxant e sa iesi din lumea asta falsa a costumelor si a debitarilor de nonsensuri, unde fiecare se simte mai important decat celalalt, nerealizand ca ne petrecem viata facand lucruri inutile.

Din pacate, eu mi-am irosit o parte din viata si asteptand vreo 45 de minute sa vina mancarea la La ”80. Cred ca singurul lucru pe care chelnerii l-au luat din sudul Spaniei a fost siesta. Sau, cine stie, poate au comandat mancarea la un alt restaurant. Dar ce conteaza? Viata e frumoasa, iar tranzitia merge inainte. Ma aflam intr-o dispozitie atat de calma, incat mi-am amintit de o alta poveste. Un om lovit brusc de un acces de diaree, merge la doctor, care, din greseala, incurca pastilele si ii da Diazepam. Dupa trei zile, omul revine pentru un control. Doctorul il intreaba: “Ei, mai faci pe tine?” La care pacientul raspunde: “Da, dar nu-mi mai pasa”. Asa ma gandeam si eu ca nu-mi mai pasa, cand, in sfarsit a venit si mancarea. Bine ca sunt la dieta, pentru ca am ales o salata cu morcovi, ton si porumb, pe care cu greu ar putea sa o strice vreun bucatar, la cat e de simpla.

Ciorba zilei a fost servita intr-un bol transparent, prin care se vedeau bucatelele apetisante de carne de pui si legumele delicioase. Dupa spusele colegului de masa, chiar a fost buna.

Dupa salata, am mancat ceva la fel de simplu, dar bun: ciuperci pane, la care insa am fost nevoit sa astept vreo jumatate de ora pana cand chelnerul l-a convins pe bucatar sa-mi prepare si o spuma de usturoi. Dar macar mi-au placut – capatana de ciuperca, taiata in doua, tavalita prin pesmet si bine prajita, pana devine delicios de crocanta.

Uitandu-ma pe meniu am mai gasit una dintre mancarurile mele favorite, care imparte copiii in doua tabere distincte: fie nu vor sa o manance deloc, fie nu se mai pot satura de ea. Spanacul, caci despre el e vorba, se numara printre pasiunile mele culinare, dar ce am primit la La ”80 nu are nimic de-a face cu originalul. Oameni buni, ca sa fie reusit, spanacul se prepara in felul urmator: se cumpara proaspat de la piata, nu congelat, se spala bine, se fierbe, se toaca bucatele mici, se amesteca cu lapte pana se face cremos si cu usturoi ca sa-i dea gust, iar culoarea trebuie sa fie precum marmura domnului Videanu: verde cu firicele albe, eleganta. Asta e o mancare de spanac adevarata, nu acritura veche pe care ne-a adus-o chelnerul si mai acru. Nu se califica nici pentru o cantina studenteasca.

Colegul care o nimerise cu ciorba a avut si el mult de suferit, pentru ca felul principal i-a ajuns pe masa cam la o ora dupa ce terminase primul fel. Rulada de pui umpluta cu crema de busuioc si cu bacon o fi fost ea bunicica, dar chiar nu merita o asteptare atat de lunga. Atat merita sa astepti o femeie. Cu tot Diazepamul de pe lume, si nervii mei tot ar fi cedat. Ceea ce s-a si intamplat. Capac mi-a pus ultima discutie cu chelnerul nostru binevoitor si spiritual:

“Va mai aduc ceva?” intreaba el, cu amabilitate rezervata.

Eu: “Nu indraznesc sa comand desert pentru ca avem bilete la film la ora 21.00”.

El: “A, da? Bun. Va aduc nota?”

Totul se intampla pe la 19.20. Cred ca si-o fi dat si el seama ca nu avea cum sa ne aduca o clatita in doua ore. Nu spun ca toti chelnerii de pe terasa erau asa, poate l-am nimerit noi pe cel mai sadic. Dar este exact ca atunci cand cineva intra intr-o camera plina de oameni, unde unul dintre ei emana anumite mirosuri. Cel care intra nu stie cine e de vina, dar simte mirosul si impresia proasta se extinde asupra tuturor ocupantilor camerei.

In concluzie, La ”80 ofera cam 60. La suta. Din potential. E exact ca si Romania: frumoasa, bine pozitionata, plina de potential. Pacat ca e locuita. Si aici, pacat ca sunt chelneri. Ca eu cred ca si la autoservire ne-am fi descurcat mai bine.

Ca tot veni vorba de dezamagiri, imi cer scuze tuturor cititorilor pe care i-am derutat. Eu pot spune doar ceea ce vad intr-un restaurant in momentul in care ajung acolo si mi-e foarte greu sa prevad schimbarile, in general negative, prin care trec ulterior unele stabilimente pe care le vizitez. De pilda, putini dintre prietenii mei nu au insistat sa descalific Casa Ardeleneasca pentru mancarea proasta si serviciul catastrofal. Pacat, pentru ca, bazandu-ne pe performanta la care am asistat cand am fost acolo, aspira la titlul de Restaurantul Anului.

In final, cu toata experienta dezamagitoare din aceasta saptamana, ramaneti pe fir, pentru ca data viitoare va voi povesti despre cea mai buna cherhana de pe litoralul romanesc, intr-o zona salbatica, unde nu exista decat nisipul, marea, pestele si Vasile Briceag. Unicat mondial. peter.imre@zf.ro

Str. Jean Louis Calderon 80. Rezervari la: 021/212.48.86

Cultură