La restaurant cu Peter Imre: Vrajitorie a La Mandragora

Cred ca sunt eu setat putin gresit pentru ca acum, la inceputul lui august, la primul vant ceva mai navalnic care a scuturat cateva frunze, parca m-am cam deprimat si nu ma mai pot bucura de cat a mai ramas din vara asta, pentru ca am impresia ca gata – vine toamna si totul incepe sa moara.
Pana acum nu-mi placea deloc toamna, dar totul s-a schimbat anul asta, pentru ca, printr-un joc al sortii (eu sunt convins ca toti suntem in mainile unei puteri superioare), toamna asta va fi cel mai frumos moment al unui inceput fara sfarsit.
Drept pentru care, dupa multi ani, pentru prima data astept toamna si cu nerabdare, si cu curiozitatea unei vieti pe care nu am cunoscut-o pana acum. Instinctiv, stiu ca cea mai frumoasa perioada din viata mea de-abia acum incepe. Mi-a placut intotdeauna noul – cateodata poate prea mult. La noul acesta ma uit cu optimism si nicidecum cu frica pe care o incercam majoritatea dintre noi cand ceva se schimba. Cu aceeasi curiozitate am venit si la Mandragora.
Pentru un restaurant, alegerea numelui mi s-a parut cel putin curajoasa – mandragora poate sa fie o planta otravitoare, de-a dreptul fatala, dar si aducatoare de noroc, in functie de cum stii sa o folosesti – cam ca orice in viata, de altfel. Lucrurile, fenomenele sunt unde le ducem noi, in directia in care le impingem si depinde de noi daca ne folosim de ele pentru a vindeca, a otravi sau a neotravi.
Daca numele restaurantului denota curaj, aranjamentul interior sugereaza imaginatie si inspiratie de-a dreptul fusion: peretii sunt cand mov, cand aurii, cand verzi, iar din loc in loc sunt pictate mandragore stralucitoare, care parca de-abia asteapta sa sara din perete si sa-si incolaceasca frunzele in jurul mesenilor. Scaunele sunt din piele neagra, atat de moi si de comode ca imi venea sa stau toata seara in restaurantul mov, admirand mandragorele si candelabrele care seamana cu niste manunchiuri de nasturasi argintii. Tot mov sunt si draperiile care atarna in falduri grele si lucioase. Printre atatea culori, albul imaculat al meselor si al veselei e cu atat mai contrastant.
Acum mi-am dat seama ca, de fapt, mandragora este radacina din care se fierbe licoarea care te vrajeste. Daca cineva ar reusi sa-i convinga pe Basescu si Tariceanu sa ia o data masa la Mandragora, ar pleca impreuna de aici vrajiti, ar fi o armonie perfecta, ar face legi de care sa se bucure toti cetatenii, tara ar prospera, toti ar fi fericiti, pe drumuri tir-urile n-ar mai strivi soferii de microbuze, care n-ar mai da cu levierul in geamurile tir-urilor, soferii n-ar mai injura pietonii si viceversa, ministrii n-ar mai fura, puncte, puncte, puncte puncte. Si vraja nu s-ar destrama niciodata. Dupa care mi-a scapat mana-n olita si m-am trezit la realitate.
Cred ca asa vraja nici Harry Potter n-ar putea sa faca, desi din cate imi amintesc era foarte indemanatic cu mandragorele. Dar cred ca Harry ar trebui sa fie conducator sau premier sau consilier – Harry Potter, consilierul Romaniei. De el avem nevoie. Pe toti cei rai si mincinosi i-ar transforma in broscoi. Desi, dupa ce m-am gandit o secunda, mi-am dat seama ca nu trebuie sa denigram neamul broscoilor. I-ar transforma, sa zicem, in stejari seculari, care nu s-ar mai putea misca din loc si macar ar face ceva folositor – ar tine umbra. Dar, revenind la Basescu si Tariceanu, oare de ce nu se iubesc astia doi? Macar daca s-ar suporta, ce vraji ar putea sa faca impreuna – nu din astea cu ciribi ciriba si a aparut dosarul de securist. Ce chestie si asta cu informatorii – acuma imi pare rau si mie ca m-am oprit (stiti cum vine treaba, ca ii deconspira pe aia care s-au oprit in ’89, ca astia care mai informeaza si azi cica au de-a face cu siguranta nationala, asa ca stau bine-mersi si nimeni nu-i deranjeaza). Dar daca o iau de la inceput, dupa o pauza de 16 ani?
Uitandu-ma pe meniul de la Mandragora, mi-am dat seama ca fusion inseamna sa amesteci lucruri care aparent nu sunt compatibile, intr-un mod armonios. Ce frumos ar fi sa avem un guvern-fusion, in loc de un guvern ghiveci, nu?
Aici la Mandragora, lucrurile sunt aproape fusion – fiind la inceput, au reusit sa tipareasca meniul inainte sa se asigure daca pieptul de rata de pe piata e bun sau nu. Prin urmare, chelnerita dragalasa a trebuit sa-mi explice pret de 5 minute de ce nu exista cateva lucruri de pe meniu. Asta e problema cu tiparitul meniului inainte de sondarea pietei. E ca si vorba politicianului – odata ce-a iesit din gura nu mai poate fi luata inapoi, exact ca pasta de dinti care odata ce a iesit din tub nu mai poate fi bagata la loc.
Bine ca a venit ceva mancare si m-am mai oprit din filosofia pastei de dinti – vrajitoarea asta mica s-a infiintat cu o farfurie de supa de ciuperci shiitake. O crema matasoasa, in care bucatarul a ridicat un pod de pasca de parmezan. Supa e foarte gustoasa si discret picanta.
Carpaccio de vita a fost ca o constructie futurista de ceva prajit cu feliute fine de carne – greu de identificat tot ce a pus bucatarul acolo, dar de frumos era frumos. Kandinsky ar fi fost mandru sa deseneze ce a pus bucatarul in farfurie.
Din casa de peste drum, pensionarul in maiou se uita la mine in farfurie dupa ce nevasta-sa saptamana asta a gatit pentru a saptea oara tocanita de cartofi si se gandea ca il despart de compozitia mea fusion vreo 10 ani de pensie sau vraja lui Harry Potter. Ca tot veni vorba de vraja, mai bine sa te lasi vrajit de preparatele de la Mandragora decat de vorba politicienilor de la TV. Il vad pe baiatul asta Stoica – s-a trezit si el din hibernare si are platforme, tractoare, masini agricole. Dupa parerea mea, automat se descalifica acela care porcaieste in public, facand de rusine grupul din care face parte. E ca si cum ai face-o pe nevasta-ta curva in public, dupa care continui sa stai cu ea. Domnule, de aia au congres intrauterin sau extraordinar sau cum i-o mai spune – ca sa se certe acolo, nu in vazul lumii. Si toate astea in numele binelui general al poporului si al partidului. Asta demonstreaza o totala lipsa de ierarhie. Aici nu e vorba de un partid sau de altul. E ca vedeta care a fost parasita de iubit si pe urma il face cu ou si cu otet la televizor, ca ziaristul care isi critica ziarul si parlamentarul care isi paraste partidul. E ca si la multinationala – te duci la seful mare si ii ceri o marire de salariu. Daca refuza, nu incepi sa urli pe coridoare si sa lamentezi starea companiei, ci zici multumesc, te retragi politicos si te duci la alta multinationala, care sa-ti dea mai multi bani. Dar porcaiala in public pe mine ma depaseste si ma dezgusta.
Nu e nimic rau in critica, dar toate isi au locul si timpul lor – cand sunt alegeri de exemplu, e campanie electorala, sunt promisiuni, afise si minciuni de ingheata Fantana Miorita la 40 de grade. Daca nu te mai regasesti intr-o organizatie, du-te la alta, dar nu te apuca sa o demolezi. Oare nu seamana baietii astia cu cei care povesteau cum au destabilizat partidul dinlauntru si cum au fost ei nomenclaturisti tocmai ca sa lupte impotriva sistemului din interior?
Aici la Mandragora nu a destabilizat nimeni pe nimeni. A facut bucatarul niste creveti mari si rozalii la gratar si i-a pus pe un pat de tagliatelle cu un sos maroniu de crustacee si niste ratatouille – legume amestecate, dar nu ca ghiveciul din guvern, ci o armonie, o finete de gusturi care m-a vrajit pe loc. Am si uitat de destabilizator, dar pe urma m-am revoltat. Pe esichier sunt de toate, de la stanga stanga pana la dreapta dreapta, plus tot ce mai exista printre ele. Oare de ce nu isi alege Stoica un alt partid, ca sa nu se mai dea in spectacol pe nervii si pe timpul nostru? Nu-si da seama ca se duce impotriva a ceea ce a ales poporul? Pentru mine e simplu – daca nu-mi place un restaurant, imediat ma duc la altul. De ce nu face si el acelasi lucru? Interesant e faptul ca baietii astia despre care vorbim acum au fost amandoi presedinti de partid si au avut ocazia sa faca ceva, dar au zis pas. Exemplu, domnule Stoica, dati exemplu! Acuma asta-i perioada, stati disciplinat si, cand se termina, o luati de la capat.
Revenind la ale noastre, lupul de mare (nu ala – cel de la noi din farfurie) a venit calarit de un crevete. Sa va spun cum a fost: pe un pat de morcov si sparanghel intreg, intr-un sos verzui de spanac, trona fileul de peste alb, tavalit pe o parte in malai cat sa-l faca usor roscat si crocant. Peste peste se afla o bula aurie si dulce de crema de pastarnac, peste care fiinta crevetele despre care v-am vorbit. Ce mai – fusion de fusion si gust sublim. Pieptul de pui romanesc, neaviar, bun e invelit intr-o crusta de parmezan si servit cu un risotto cu boabe imense de orez. Apropo, ati observat cum a trecut gripa aviara? Ca prin vraja, desi nu cred ca au avut mandragorele ceva de-a face. Si acum ma pregatesc sa ma duc acasa sa vad ce vraji a mai facut acest grup al Malfoy-istilor din Romania (cine nu intelege, sa citeasca Harry Potter). Sau, mai bine zis, grupul micilor vrajitori ratati liberisti.
Dar, inainte sa plec, nu am rezistat unui platou cu inghetata facuta in casa, din busuioc, ghimbir, mango, mar verde. Tare buna – o fi fost inghetata cu mandragora. Totul acompaniat de o muzica pe langa care Buddha Barul din Paris e doar muzica populara.
Mandragora primeste 4Imre, dar in mod cert are potential. Mai trebuie doar ceva vraja la unele mancaruri si o sa-mi folosesc imediat bagheta ca sa schimb 4 in 6Imre.

Str. Mendeleev nr.29

Gastronomie