La restaurant cu Peter Imre - Valorile de la Residence

Spune maestrul ca, in viata, trebuie sa urmaresti cu atentie semnele, pentru ca sunt singurele care te ghideaza cu adevarat si pentru ca nu exista compas mai bun decat inima.

Daca ar fi dupa semne, acest articol n-ar fi trebuit sa se nasca niciodata. Parca de fiecare data cand am incercat sa scriu despre restaurantul de la Hotelul Residence, zeii mi-au plantat mici semne pe drum ca sa-mi atraga atentia ca poate n-ar trebui sa fac asta sau poate nu chiar in acel moment. Ba erau mese protocolare, ba erau intalniri intre gestionarii de clasa de mijloc (middle management), care tocmai incercau sa construiasca spiritul de echipa intr-un mod atat de infantil incat educatoarea de la gradinita numarul 7 s-ar rusina puternic sa prezinte copiilor exercitii de acest gen. Dar consultantul international a carui trasatura principala de caracter nu este rusinea, prezinta programe atat de idioate, incat doar suma pe care o cere e mai mare decat gradul de stupiditate al “trainingurilor” respective. Apropo de consultant, daca angajatii unei companii sunt incompetenti – si in general sunt – atunci va fi nevoie sa angajezi consultanti. Un consultant e acea persoana care iti ia banii, plictiseste angajatii si munceste neostoit pentru a gasi noi metode de a extinde contractul de consultanta (the Dilbert principle). In acest context, directorul de resurse umane impreuna cu directorul general hotarasc ca, spre binele actionarilor, echipa trebuie sudata. Si o sudeaza in restaurantul de la Residence, asa ca proprietarul e fericit, gestionarii executivi au bifat inca un obiectiv atins de pe agenda, iar managerasii si manageritele se bucura ca au parte de inca o zi in care nu trebuie sa faca nimic productiv. Ma intreb eu asa in creierii mei despre spiritul intreprinzator la multinationale, si anume – acel director care aproba asemenea inutilitati de programe, ar mai face-o si daca firma ar fi a lui? Lumea e condusa de politicieni si dominata de multinationale – ce trist!

Revenind la semne si la Hotelul Residence, mi-am amintit ca proverbul spune “habent sua fata libelli”. Adica, “toate cartile au destinul lor”. In mod cert insa nu s-a mai spus si partea a doua a zicalei, cum ca “pro captu lectoris” – “in functie de intelectul cititorilor”. Asa e si cu restaurantul asta – toate la timpul lor. Dar mult depinde si de intelectul clientilor. Iar ce am vazut eu, in timp ce eram exilat pe terasa pentru ca micutii gestionari sa poata discuta grafice colorate si sa se joace de-a echipa stand cu laptopul in poala, nu m-a prea incantat. Oameni care ieseau din cand in cand pe terasa ca sa urle in telefoanele mobile si sa discute cu un aer extrem de important despre contracte, vanzari si cum sa-l “faca” pe cel cu care negociaza. E salutar ca Residence a rasarit in partea boiereasca a orasului, in spatele platanilor de pe Kiseleff, in cartierul unde vilele nu au fost construite alaltaieri, iar pianul Steinway e in salon nu doar ca sa serveasca drept suport pentru bibelouri si fotografii. E bine si ca hotelul nu face nota discordanta cu zona aristocratica – e elegant, aranjat cu bun-gust si parca facut ca sa te imbie la o sedere mai lunga. Mesele grele de fier forjat pe terasa si de lemn lacuit in interior merg bine cu decoratiile minimaliste si accesoriile pe care nu am zarit nici o tentativa de brenduire. Scara gratioasa de marmura alba serpuieste pe langa peretele imbracat in iedera, ca la casele boieresti.

Mai prost, dupa cum remarcam mai sus, stau cu clientii. Dar, ca sa fim cinstiti, ce patron de hotel sau de restaurant poate sa-si aleaga musteriii? E ca si cu familia – nimeni nu-si poate alege rudele (poate doar pe cele prin alianta). Dar parca ar trebui sa fie mai atent omul nostru, pentru ca ar trebui sa refuzam manusa care ne e aruncata in fata daca e prea murdara. E un restaurant atat de bun incat isi poate permite sa traiasca bine de pe urma oaspetilor care asteapta eleganta si rafinament, decat sa adaposteasca turme de tineri pseudo-antreprenori (sa fim seriosi – la o multinationala poti sa ai tot atata spirit intreprinzator cata creativitate are un semafor cand trebuie sa schimbe de la rosu la verde). Si tocmai pentru ca e un loc asa stilat, impreunarea repetata cu hoardele de managerasi mi se pare ca se aseamana cu situatia in care o aristocrata ar iesi cu un carnatar imbogatit peste noapte.

Tragedia tranzitiei este ca nu mai exista clasa – a murit eleganta si a disparut acea categorie de oameni care desi aveau bani nu aveau pretentia ca pot cumpara stil si bun-simt.

Ca tot a venit vorba despre aceasta categorie pe cale de disparitie in Romania, saptamana trecuta am avut privilegiul sa fiu oaspetele unor oameni de o calitate intelectuala si o caldura sufleteasca intretinute de generatii. In casa lor exista pianul Steinway la care cineva chiar canta, iar goblenurile si tapiseriile de Bruges se integreaza in salon la fel de bine ca si carpeta cu Rapirea din Serai in apartamentul tarabistului din Ferentari. Iar sutele de volume din biblioteca nu sunt doar de forma, cum se mai intampla la case mari, ci sunt chiar carti rasfoite adesea de stapanul casei. Sunt oameni care, cu o naturalete dezarmanta, stiu sa aprecieze diferenta dintre somonul scotian si cel de pe coastele Canadei, dar si sa serveasca cea mai gustoasa zacusca facuta in casa sau mamaliguta cu branza si smantana unde, bineinteles, smantana este adusa la masa in portelan de Sevres. In salon se aude cand Chopin, cand trompeta lui Louis Armstrong sau pur si simplu prietenul meu la pian. Sunt persoane care ar trebui expuse intr-o vitrina ca sa stie omul cu teancurile de bani, ghiulul si jeepul in care circula cu lumina aprinsa ca sa vada lumea cine e inauntru cum anume ar trebui sa se poarte ca sa nu ajungem o tara de parveniti si atat.

Acum ca v-am impuiat capul cu consideratiuni legate de clasa si stil (care la noii romani se pare ca sunt sublime, vorba lui nenea Iancu, dar lipsesc cu desavarsire), revin la mancare pentru ca, desi am luat masa pe balcon ca sa nu-i deranjam pe gestionarii care se holbau la grafice inauntru, am avut totusi parte de un regal culinar.

N-am mai mancat pana acum in Bucuresti supa de somon. De fapt, ultima oara cand am gustat asa ceva a fost acum aproape doi ani, la Polul Nord, in Laponia, dupa o plimbare cu sania trasa de husky, cand temperatura afara era de -40 de grade, iar noi mancam supa fierbinte. De atunci am ramas cu o nostalgie, nu pentru -40 de grade, ci pentru supa de somon. Daca nimic altceva n-ar fi facut bucatarul de la Residence si tot merita o de-plasare pana la restaurant numai pentru lichidul cremos, in care inoata legume proaspete, frunzulite de patrunjel, si, bineinteles, fasiile de carne roz de somon care probabil ca pana nu demult circula zglobiu prin raurile scotiene.

A urmat o simfonie de creveti care intr-adevar a fost o simfonie – olfactiva, vizuala si, mai ales, gustativa. Pe o farfurie patrata, erau aranjate ca intr-un tablou impresionist, mai multe exemplare sanatoase si frumos colorate de crustacee, care mai de care mai imbietoare. Intr-un colt se gasea o compozitie inedita: spanac fiert in lapte, cu parfum de usturoi, deasupra caruia se intindea un strat de orez cu bobul ascutit si alb, iar un crevetel trona pe aceasta mini-constructie. Fratii lui mai mari fusesera trasi intr-o tepusa de lemn si erau stropiti de un sos alb cu ghimbir. Stateau unul langa altul, imbratisandu-se si dorindu-si parca sa ajunga si ei in varful turnuletului de spanac. Pe langa ei, legume apetisante, trase la tigaie, care imbogateau paleta culorilor cu o explozie de tonuri de toamna. De la mazarea inca verde, pana la morcovul rosu-maroniu, toate aratau tare frumos in farfurie. Dar cat au fost de bune veti descoperi voi.

Revin la obsesia zilei si declam din nou – eleganta si clasa. Asta ne lipseste. La Iasi, timp de trei zile, am avut parte de amandoua, de-mi venea sa ma stramut acolo. Mioara, cand s-a vazut in oglinda venetiana de 3 metri, si-a descoperit eleganta si stia ca face parte din poza asta. Ne-am asezat apoi la masa in salon, imbracati elegant pentru seara, asa cum faceau bunicii nostri care isi respectau viata si placerile. La masa, doamna Dana se uita la Lulu cu dragoste aristocratica, Natalita coborase dintr-o pictura de la palatul de vara din Sankt Petersburg si Julika ne vorbea in sase limbi. Conversatia era eleganta si spumoasa, nu despre bani si contracte, asa cum fac angajatii de la multinationala in timp ce infuleca niste fast food. Iar bunica de 91 de ani ne impartasea experiente din lumea veche si frumoasa, deasupra unei farfurii de supa de gaina cu taietei de casa, un adevarat festin. E o confluenta de culturi impletite intr-un mod natural, al caror rezultat final este ceea ce noul bogat nu va reusi sa faca nici daca muta magazinul Armani la el in salon. Nu suntem egali. Rafinamentul nici nu se capata, nici nu se pierde: indiferent unde te-ai nascut, ori il ai, ori nu. E dupa cum spune reclama: “Unele lucruri nu se pot cumpara”. Pentru tot restul exista acel card. Si asa trebuie sa fie, ca sa nu se poata achizitiona totul.

Inapoi la mancare – salaul de Nil cred ca provenea intr-adevar din raul mitic, si l-ar fi recomandat chiar si Sinuhe, medicul faraonului.

O carne frageda, alba, aromata, asezonata cu cubulete de rosii proaspete, coriandru si un sos din lamaie, soia si ulei de masline. Sigur pestele asta a fost tinut in nectar si ambrozie – eu unul, dupa ce l-am mancat, m-am simtit ca un zeu.

Am incheiat cu sufleu de inghetata – o crusta crocanta si fierbinte de ciocolata, care ascundea inghetata cremoasa de vanilie. Tare iscusit trebuie sa fie bucatarul care reuseste asa ceva. Nemaipomenit si nougat cu fructe si nuci, facut in casa si peste care s-a turnat ceva dulceata de capsuni.

Una peste-alta, am iesit de la Residence cu un gust dulce-amarui: amarat de tropaiala gestionarilor si indulcit de mancarea si servirea fara cusur.

peter.imre@zf.ro

Str. Clucerului

nr. 19. Rezervari la 021/223.19.78

Cultură