La restaurant cu Peter Imre: Un saxofon duios La Pechea
La restaurant cu Peter Imre: Un saxofon duios La Pechea
Povestea asta debuteaza in optimismul contagios al inceputului de an 1990 Рnu cred ca a existat pe pam̴nt vreun loc si un moment in care manifestarea libertatii sa fi fost mai exaltata si mai exuberanta dec̴t in primele zile post-revolutionare, la Bucuresti.
Toata lumea iubea pe toata lumea, iar cÃ¥t priveste posibilitatile – doar cerul era limita: “Vom face comert, vom face politica, vom vinde!” Chiar daca banii nu erau multi in buzunarul majoritatii romÃ¥nilor, eram toti fericiti. Ne bucuram ca putem vorbi intre noi fara sa trebuiasca sa soptim, ne bucuram ca putem vorbi cu strainii pe strada – indiferent daca erau medici, profesori sau doar simpli escroci “sans frontieresh”, noi credeam in toti si-n toate.
Intercontinental in mod cert era buricul cosmopolitismului, iar la Inter centrul desfr̴ului total era barul de noapte. Fete cu moravuri usoare care fac buzunarele grele Рasa mi se pareau mie pe atunci pentru ca, in comparatie cu politicienii de azi, moravurile acelor doamne erau adevarate canoane de manastire.
Totusi, acolo exista cinste: “Nu furam pe oricine, in orice fel”. Ele nu auzisera inca de contractele guvernamentale.
Revenind la barul de la Inter, misunau pe acolo fetele respective, spioni la vedere, afaceristi de toate spetele si, bineinteles, Pechea.
Un saxofon moale si duios, care inchega acea lume pestrita si ii vrajea in asa hal ca afaceristul uita de afaceri si in sufletul curvei se trezea romantismul fata de partenerul abia trecut de 60 de ani, cu podoaba capilara ramasa mult in urma, in Italia.
De altfel, maestrul spune ca omul batrÃ¥n care isi ia o femeie tÃ¥nara e ca si cum si-ar cumpara o carte sa o citeasca altii. In acea perioada minunata, intr-o sÃ¥mbata noapte mai precis, in mijlocul chefului, Pechea mi-a spus: “Domnule Imre, mÃ¥ine e duminica. Nu mai stati singur in hotel. Va invit eu la masa la mine acasa. Geta ne gateste”.
N-am crezut ca a doua zi avea sa-si mai aminteasca de o promisiune facuta noaptea t̴rziu, dar, la ora unu la pr̴nz, Pechea ma astepta in fata hotelului. Din artistul aplaudat de toata lumea, ramasese la lumina zilei doar un om simplu, cu multa caldura, care m-a luat ca pe un membru al familiei, m-a dus intr-un cartier marginas al Bucurestilor, la etajul sapte al unui bloc Рnici p̴na acum nu mi-a trecut frica de lifturi. Familia lui ma astepta cu at̴ta dragoste ca abia incapeau in apartamentul minuscul, iar ospatul pe care ni l-a pregatit doamna Geta o sa-mi ram̴na intiparit in memorie p̴na la sf̴rsitul zilelor Рciorba, sarmale, salata boeuf, toate imbibate cu at̴ta bunavointa si dragoste cum numai mama acasa poate sa-ti dea.
Anii au trecut, pe doamna Geta n-am uitat-o nici o secunda, iar pe Pechea l-am revazut cu placere ori de c̴te ori avea o c̴ntare ici-colo. Acelasi om cu suflet mare, un bon vivant Рstiti, acea specie rara care mai cunoaste sensul cuv̴ntului prietenie si care nu e dezumanizat de conditia economiei de piata.
Mai acum o zi-doua, drumurile m-au purtat prin centrul vechi al Capitalei, acea zona despre care noul primar ne-a promis asa de multe. In fata Bancii Nationale, taman vizavi de intrarea principala, pe acolo pe unde paseste Isarescu in fiecare zi, cu nostalgie am vazut La Pechea. M-am gåndit ca daca locul e al lui Pechea (si nu poate fi decåt al lui), atunci chiar a inceput restaurarea centrului istoric, nu intr-un mod intelectual, ci intr-unul practic. Stiti dumneavoastra ca intelectualul e omul acela care vorbeste in cuvinte foarte multe despre ceva referitor la care stie prea putine.
Pechea si-a facut un restaurant unde jazzul e la el acasa si unde prietenul meu o lasa pe Geta sa gateasca numai bucatele clasice. Pe alea mai indraznete ti le prepara el la masa. Asa ca a taiat Pechea bucatele de muschi fraged de vita si, p̴na a povestit cu noi o anecdota-doua, a pus un condiment, a mai r̴snit niste piper proaspat, a facut un sos din vinul de Cotnari si a inabusit carnea si legumele. Orezul bine fiert l-a amestecat cu sofran c̴t sa aureasca boabele, si, ca sa nu sa se simta singure, le-a adaugat nuci si stafide. Stiti cum a iesit? Daca nu stiti, mergeti si incercati. N-are importanta ce scrie pe meniu Рcereti Specialitatea lui Pechea. In timp ce el gateste, sala mare a restaurantului e invadata de acordurile lui Dave Brubeck si, apoi, de melodiile lui Nat King Cole, iar aromele se ridica in aer si iti g̴dila simtul olfactiv.
Adevarul e ca si inceputul festinului Рgoujonul de salau a fost absolut minunat. In timp ce Pechea isi pregatea cu miscari artistice specialitatea, m-am delectat cu bucatelele albe de peste invelite intr-o crusta aurie, stropite cu trei picaturi de lam̴ie si absolut delicioase.
Sunt convins ca lucratorii de la Banca Nationala o sa-si faca abonament aici.
Supa cu mozzarella à la Topescu nu e nici ea de lepadat – o crema groasa, parfumata, din rosii proaspete, cu multa brÃ¥nza ca untul.
Iar apoi, doamna Geta, ca sa nu ma lase sa mor de foame, mi-a tr̴ntit o portie de ciolan pe varza, care mi s-a topit in gura Рdres cu cimbru, busuioc si foi de dafin si prajit doar at̴ta c̴t sa fie fraged, statea asa de m̴ndru pe patul de varza calita, dulce-acrisoara, ca am uitat cu desav̴rsire ca tocmai imi propusesem sa mai dau jos din circumferinta.
Ca sa nu mai zic nimic de ardeiul iute foc, proptit långa ciolan.
Asta nu e restaurant Рe bucatarie de casa. Nemaipomenit salaul Meuniere. Cred ca am m̴ncat felul asta de m̴ncare in zeci de locuri, dar aici e chiar facut cu inspiratie si asa carnea pare mai gustoasa, iar sosul are mai multa savoare, ajutat de lam̴ie si de caperele din belsug.
Pentru desert, i-am pus la incercare cu Crepes Suzette, pe care mi le-a pregatit Roberto, fiul lui Pechea, care, la 18 ani, e seful de sala al restaurantului si parca e mai agil si mai prompt decåt multi altii de prin tari straine.
Se vede ca tånarului ii face placere sa isi faca meseria si, prin urmare, dupa spectacolul ingredientelor flambate cu mare arta, am måncat niste clatite de exceptie: aluat gustos si pufos, care inota intr-un sos minunat, cum rar am mai gustat prin Bucuresti.
Nu se fac de rusine nici cu papanasii de casa, rumeni si dolofani, acoperiti de sm̴nt̴na ca Alpii de zapada. Iar sorbetul de lam̴ie mi-a adus aminte de vremurile de mult apuse. Atunci c̴nd l-am cunoscut pe Pechea, se platea la restaurant cu suta de lei Рacum ca si-a deschis el restaurant, in cur̴nd vom plati din nou cu suta de lei.
Ce s-a schimbat intre timp e ca cineva mi-a aratat ca se poate face economie de piata cu suflet si omenie. Si asta chiar in centrul centrului Bucurestilor.
(Str. Doamnei nr.9.) peter.imre@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
