Supliment editat de Ziarul Financiar

Cultură

La restaurant cu Peter Imre: Un restaurant romantic: Bruxelles

La restaurant cu Peter Imre: Un restaurant romantic: Bruxelles

In sfarsit, am acceptat realitatea – anul asta nu mai avem primavara. O sa sarim direct in vara, dupa care iar o sa avem sapte luni de iarna. Ma deprima asa de tare ca n-am chef nici macar sa ma cert cu soacra-mea.

Pe vremea asta se planifica rapirile de ziaristi. Bine ca s-a mai linistit prezidentul si, intre doua celule de criza, l-a reconfirmat pe cel mai premier intre premieri – asta a linistit natia. Caci stiti cum e – daca prezidentul stranuta, tot poporul face guturai.

Si europenii au fost generosi si au votat pentru noi in Parlament – de parca puteau face altceva. Woody Allen avea dreptate cand spunea “n-as vrea sa fac parte dintr-un club care ma primeste pe mine drept membru”. Bine ca, desi sunt parlamentari si europeni, cativa dintre ei sunt normali – nu ca umflatul ala de Elmar Brock, pe care Radu Anton Roman ar trebui sa-l ia cu el intr-o excursie gastronomica prin Romania, ca sa vada ca exista si alte valori europene in afara de bere si carnati.

In orice caz, asa de tare m-a excitat semnarea acordului cu Uniunea Europeana ca m-am si repezit pana la Bruxelles ca sa sarbatoresc evenimentul… Adica la Bruxelles-ul din Bucuresti, pe langa Floreasca, pe o straduta laturalnica, sa vad si eu cum e in Europa.

Mergeti ca e frumos – asta e un Bruxelles nou, de vreo doua luni. Se vede ca omul s-a straduit sa redea atmosfera flamanda. Oare la Bruxelles caramida o fi portocalie?

Mi-au placut grinzile mari de lemn si parchetul masiv care invaluia mansarda intr-o atmosfera calda. Locul e bogat impodobit cu o sumedenie de tablouri si tablouase, cu obiecte vechi de uz casnic si candelabre de epoca din portelan si alama. Mobila, in stil vechi, e foarte confortabila, iar scaunele cu tapiserie din catifea de culori diferite sunt placute la privit si la asezat. In mare, locul emana atmosfera restaurantelor din Bruxelles sau Bruges, din Grande Place.

Insa, ca nu cumva sa uitam o secunda unde suntem, la capatul scarii ne astepta manechinul pisacios, iar Brel baladea duios. Deja pentru asta merita sa vin aici. Insa, dupa o privire mai atenta in jur, mi-am dat seama ca ceva era in neregula – gustul unui om trebuie sa fi suferit o entorsa serioasa ca sa isi decoreze atat de frumos restaurantul, dupa care sa tranteasca niste lazi frigorifice de ai senzatia ca esti intr-un en gros sau la o expozitie de obiecte de reclama. Om bun, te rog din suflet ia-le de acolo!

Din fericire, cand mi-a venit supa, am mai uitat de lazile din mijlocul restaurantului. Supa de rata nu stiu daca e specific belgiana, dar, dupa ce am gustat din ea, chiar nu m-a mai interesat. Asa cum e facuta la Bruxelles din Floreasca, e nemaipomenita – pieptul de rata bine afumat, taiat cubulete, e fiert pana devine foarte fraged. Taieteii de casa sunt tare gustosi, iar zeama fierbinte te vindeca si de melancolia blegoasa care te cuprinde cand te uiti pe geam si cand auzi vantul suierand noaptea de zici ca vine crivatul. Borsul ardelenesc de vitel e si el foarte gustos, plin de carne si legume.

Lasand mancarea la o parte, as sta aici ore in sir numai pentru muzica. Nostalgia vine cu varsta: incepi sa uiti fetele, apoi numele, pe urma uiti sa-ti inchizi fermoarul, dupa care nu-ti mai amintesti sa-l deschizi. Astea sunt momentele cand iti dai seama ca

ai imbatranit. Totusi, supa de rata e excelenta si parca ma mai intinereste. Si mi-a facut placere sa mananc leganat de acordurile dulci ale lui Joe Dassin. Momentul de reverie a fost intrerupt doar de telefonul unui parvenit, care, dorind sa-si impresioneze iubita, vorbea la telefon despre afaceri in timpul mesei, in loc sa o admire si sa se ocupe de ea, ca fata era draguta. Telefoanele astea polifonice suna uneori ca si cum omul ar avea in buzunar un telefon de birou de pe la inceputul secolului trecut. Cred ca UE ar trebui sa ne impuna printre conditiile de integrare ca nimeni sa nu aiba voie sa vorbeasca la telefon in restaurant.

E bine ca se deschid atatea restaurante, ca macar se refac fatadele caselor. Si Bruxelles-ul nostru e intr-o zona in care peste drum sunt gaini in cotet si totul e cenusiu. Cu atat mai vioaie e casuta “flamanda” care adaposteste Bruxelles. Cine poate sa conteste ca Romania apartine acestor valori europene? In mod cert suntem mult mai aproape de ele decat de vanzatorii de camile. Chiar daca uneori si noi mai mancam bule de branza de pe podea si din cand in cand ne mai asociem cu Haysamii.

Domnule, la Bruxelles se mananca foarte bine. Recunosc ca imi plac crevetii si ca mananc foarte des, dar mi s-a parut foarte original modul in care sunt pregatiti aici. Crevetii mici, bine fierti, sunt adusi intr-un sos picant. Si cand spun picant inchipuiti-va ca brusc pe mandra-mi chelie au aparut mai multe picaturi de sudoare. In acest sos de Madeira inoata deci crevetii, langa bucati mici de afumatura (combinatie indrazneata dar absolut delicioasa) si ciupercute de padure, gustoase si carnoase. E o alaturare pe care inca n-am mai intalnit-o dar va asigur ca va va placea. Mai ales daca intindeti in sosul focos bucatelele de paine de secara, asa gustoasa si dietetica incat pana si eu am voie.

Ce-i drept, imi lasa gura apa si cand am vazut salaul colegei. Aveam si de ce – carnea alba a pestelui era acoperita de un sos cremos din smantana si coniac, peste care se presarase parmezan, dupa care totul fusese bagat la cuptor cat sa se rumeneasca. Prin sos mai existau si niste buchete sanatoase de broccoli, iar pe marginea farfuriei convietuiau o gramajoara de spanac si un cartof copt imens, scaldat in smantana, de ar fi putut constitui o masa in sine.

Excelenta salata Folle, cu jambon, piept de pui afumat si salata verde, care, la randul ei, merge pe post de fel principal, avand in vedere dimensiunile generoase cu care se prezinta la masa.

Putine sunt restaurantele care acorda atentie si deserturilor. In general sunt numai lucruri comune la sfarsitul listei de bucate. Ei, omul nostru face o prajitura de casa (bavareza se numeste) – un fel de rulada cu crema de vanilie fina ca matasea, cu un mic blat spiralat in mijloc, cu gem acrisor si doua bule de inghetata de lamaie, plus o dara fina de crema de ciocolata. Integrare totala! Cred ca o data o sa o invit aici pe batrana amazoana cu titlu de baroneasa, ca poate imi pune si mie Emma vreo pila la Parlamentul European.

Restaurantul primeste trei Imre, desi i-as fi dat cu bucurie patru daca n-ar fi existat lazile frigorifice odioase si mouse pad-urile de pe mese. Altfel, locul e impecabil. Cat despre blonda care ne-a servit, ii mai trebuie putin timp pana cand se va ridica la nivelul restaurantului, dar am citit bunavointa in ochii ei. E inca tanara si mai are sanse.

peter.imre@zf.ro

Coperta Octombrie 2026

Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția