La restaurant cu Peter Imre - Un plug elvetian: La Charrue

Ma gandeam eu saptamana trecuta ca, totusi, nu se poate sa fie totul mereu kira kira. Discutand cu o cunostinta de a mea, stiti – acea cunostinta care lucra la un moment dat la fabrica de ascutitoare, ii spuneam ca as vrea sa am si eu parte macar de trei zile in sir de liniste. Si am primit imediat solutia – trei zile de liniste in Romania reprezinta o imposibilitate. Pentru asta, trebuie sa pleci din tara.
Dar unde? Uniunea Europeana e la fel de caltabosara ca si noi – nu trebuie sa te uiti decat la italieni sau la francezi, cu grevele lor si cu coruptii lor, cu turnatoriile lor politice. Una peste alta, am nimerit in Uniunea cea buna. E adevarat ca, la ei, caltabosul se numeste boudaine.
Prin urmare, cred ca nici Uniunea asta Europeana nu ma mai multumeste foarte tare, asa ca mi-am luat iubita nevasta si am intins-o in Elvetia. Pentru cei carora nu le-am spus pana acum, Elvetia functioneaza. Bine.
Asa am reusit sa stau trei zile ca sa am parte de acel intermezzo de liniste si pace la care visam, pentru ca altfel simteam ca imi pierd uzul ratiunii.
Mare lucru si Elvetia asta! Ai impresia ca esti intr-un sanatoriu. Sau, ca sa folosesc un termen mai modern, un spa. Primul lucru care te frapeaza este ca nimeni nu alearga, nimeni nu e grabit, toti oameni merg relaxati, la pas, iar la croissanterii nu se imbulzesc, nu se imping, ci asteapta linistiti la coada de trei-patru persoane.
E bine. Simplu. Fara complicatii, fara explicatii, fara tranzitii, fara drame.
In mod interesant, am ajuns tocmai in toiul alegerilor parlamentare, care au avut loc duminica trecuta. Nici pe afisele stradale, nici la televizor, vreme de trei zile, nu am vazut polemici insultatoare, atacuri la persoana si alte asemenea spectacole care sa condimenteze viata poporului. Au fost cateva emisiuni electorale, in care fiecare si-a exprimat punctul de vedere politic si planul de actiune. Socant pentru politicieni. Nimeni nu a pozat in salvatorul natiunii, niciunul dintre politicieni nu a incercat sa-si convinga alegatorii ca fara el sunt ca si morti. Nimeni nu a pretins ca detine adevarul absolut.
Si asta a facut ca televizorul sa nu miroasa a transpiratie si a incrancenare, iar prestatia actorilor politici a fost astfel credibila si comestibila. Ce diferenta! Fara picanterii caltabosiene, fara referendumuri reformatoare, salvatoare de viata si de popor.
Problema cu atata liniste e ca, atunci cand o ai, cauti lucruri frumoase. Si, pe langa multele minunatii pe care le-am descoperit in acest weekend, mi-am redescoperit si prietenii. Asa ca trebuie sa va povestesc intamplarea gastronomica, cu tot cu psihanalizele adiacente.
Prietenul meu Dermott locuieste intr-un satuc de langa Lausanne, Romanel pe numele lui. Faptul ca azi apare in ziar va face celebru catunul Romanel.
Sau asa credeam eu. Prietenul meu m-a invitat sa luam masa la bistroul local, poreclit, asa cum ii sta bine unui han taranesc, Plugul. Sau, pe limba elvetienilor din acea zona, La Charrue de Romanel.
Trebuie sa recunosc ca, dupa toate experimentele mele culinare de la Bucuresti, ultimul lucru pe care mi-l doream intr-un sejur in El-vetia era sa mananc in nu stiu ce han uitat de lume.
Cot la cot cu taranul elvetian. Nu ca as avea ceva cu ei, dimpotriva, dar, pe langa visul de liniste aveam si mari sperante gastronomice. Si nu stiam cum sa-l conving intr-un mod elegant pe Dermott ca, totusi, poate ar fi mai bine sa incercam sa gasim un restaurant ceva mai european, pe la oras.
Pana la urma, respectul fata de prietenul meu mi-a invins foamea, mi-am infranat pornirile si mi-am zis ca, pentru o seara cu prietenii pot sa ma sacrific si sa mananc la hanul satului.
Regalul gastronomic care a urmat, pe langa incantarea pe care mi-a produs-o, m-a facut sa ma rusinez amarnic de gandurile mele anterioare.
Sa incepem cu inceputul: e o cladire cocheta, ca o casuta taraneasca in mijlocul satului, cu acoperis alpin din lemn, ceea ce confera imediat locului un aer de caldura si intimitate ospitaliera. In interior, descoperi un restaurant elegant, care la nivel de mobilier si aranjamente, bate multe restaurante de top din Bucuresti.
In aceasta perioada a anului, La Charrue de Romanel e specializat in preparate din vanat, asa ca nu am zis nu si am degustat din bunatatile vanatoresti.
Dar pana atunci, un chelner vesel si albanez ne-a oferit o seara superba, cu toate glumele lui pline de bun-simt, incercand sa puna vin peste bere, povestind cu doamnele cu discrete subintelesuri, facandu-le complimente. Dar, dupa cum am mai spus, un restaurant este in principal despre mancare, asa ca sa trecem la lucruri serioase.
Desi noi intentionam sa alegem ceva din meniu, chelnerul ne-a rugat sa avem incredere in el si sa-i permitem sa ne aduca o salata crocanta pentru ca nu o sa regretam. Si asa a fost – foile proaspete si crocante de salata erau acoperite cu un sos acrisor, cu trufe. A fost un debut fulminant, o placere care prevestea ce va urma.
Pentru felul principal, ne-au adus pe o tava doua frumuseti de file de caprioara, ni le-au aratat, dupa care s-au retras cu file cu tot, ca sa-l pregateasca asa cum stiu ei mai bine.
Si pentru mine care scriu rubrica asta de cinci ani e greu sa descriu cu exactitate bunatatea ce a urmat. Fileul de caprioara (adica Selle de chevreuil r?tie aux saveurs sauvages, garnitures automnales) taiat rondele avea o carne roz atat de frageda, incat aproape ca puteai sa o intinzi cu cutitul pe paine, ca pe unt. Proaspata, moale, zemoasa, aromata – intr-un cuvant, excelenta. Iar alaturi, in farfurie, varza de Bruxelles, sos de fructe de padure cu bucatele de coacaze, castane la cuptor, piure de morcovi, gusturi care, impreuna cu carnea frageda de caprioara au reusit o combinatie perfecta.
Plus discutia cu buni prieteni, sentimentul de apropiere, placerea de a fi impreuna – toate acestea m-au facut sa ma simt nemaipomenit. Sigur, a lipsit kira kira, care tocmai hotarase sa plece definitiv intr-o alta dimensiune.
Mi s-a parut foarte special faptul ca, dupa ce am mancat asa bine, chelnerul albanez s-a infiintat din nou cu o farfurie pe care se afla tot un file de caprioara, dar, de data asta schimbasera garnitura: piure de cartofi, putina varza calita si un sos delicios de cirese. Asa am aflat ca specificul acestui restaurant este ca din fiecare farfurie iti aduce portie dubla.
Trebuie neaparat sa fii casatorit ca sa poti da gata totul.
Pe langa caprioara, mai puteti manca fazan (Aiguillettes de faisan ti?de en salades de cereales), pui de balta (Cuisses de grenouilles fraiches du Jura aux fines herbes) si niste deserturi extraordinare, de pilda Cr?me bree ? la raisinee et tranches de poires pochees ? la vanille. Un sorbet de fructe de padure, merengue cu celebra smantana de Gruyere si inghetata de vanilie au fost doar cateva accente care au incununat un egal fara egal. Cu siguranta, Romanel va ramane, cu al sau La Charrue, pe lista scurta a obiectivelor turistico-gastronomice pe care le voi mai vizita, alaturi de marile restaurante din sudul Frantei. O prietena de-a mea, dintr-un acces de superficialitate, a calificat Elvetia drept o tara de vacari.
Trebuie sa recunosc ca are dreptate, cu mentiunea ca sunt niste vacari cu mult bun-simt, foarte bine organizati, eficienti, adica tot ceea ce nu suntem noi. Altfel, toate cum zice Ioana.
In incheiere, as vrea sa nu fiu considerat nici patetic, nici obsedat, dar trebuie sa va spun ca, dintr-o neatentie a mea, secretara mi-a rezervat zborul inapoi cu aceeasi companie despre care scriam in urma cu cateva saptamani. Ce a urmat a fost cosmarul reloaded: avionul de la Munchen a plecat cu o ora intarziere pentru ca avionul de la Londra nu plecase la timp etc. Toate acestea, evident, cu Lufthansa.
Stateam cu actualul primar al capitalei pe o banca in aeroportul din Munchen si ne uitam unul la altul, iar eu ma minunam de toleranta pe care acest om poate sa o aiba fata de compania asta. De altfel, asa am inteles ca, fara aceasta toleranta, n-ar putea sa stea in partidul in care sta. Mai mult decat atat, oamenii astia de la Lufthansa cred ca isi bat joc de mine, pentru ca zilele astea am primit o invitatie la aniversarea a zece ani de cand exista Lufthansa in Romania. Eu doresc doar, daca se poate, sa fie inchis biroul cat mai repede.
Cu toate acestea, nici macar Lufthansa nu a reusit sa umbreasca masa de la Plugul din Romanel si, desi nimic niciodata nu o sa mai fie kira kira, eu voi continua sa scriu despre restaurante.