La restaurant cu Peter Imre - Un chinez foarte lent

Oare pe ce axa mergem acum? O axa a fost data deja, dar cea gastronomica trebuie sa fie sau Viena-Roma sau Beijing prin Moscova. Apropo de cea de-a doua varianta, dupa ce armata sovietica a eliberat jumatate din Europa, Ivan Ivanovici primea pachete din Israel – ciunga, cafea, bomboane si jeansi Levi”s, prin anii ”70 sau chiar ”75 toamna.

Sigur ca aceasta situatie nu putea sa treaca neobservata, asa ca tovarasii de la KGB l-au invitat la sediu si s-au apucat sa-l interogheze.

– Tovarase Ivan Ivanovici, care-i treaba?

– Simplu – in timpul celui de-al doilea razboi mondial, asa cum sunt eu omenos ca tot poporul sovietic, am adapostit o familie de evrei in pivnita, ca sa-i salvez de la lagar. Dupa ce i-am scapat de ce-i mai rau, s-au stabilit in Israel si acum sunt recunoscatori: mai un blug, mai o ciunga … ce pot si ei.

– Tovarase Ivan Ivanovici, dar totusi – la viitorul dumneavoastra nu va ganditi?

– Cum sa nu ma gandesc tovarase KGBist? Si acum am o familie de chinezi in pivnita.

Asa e si cu noi – bucurestenii se gandesc la viitor deschizand si frecventand restaurante chinezesti. Ca de pilda cel la care am aterizat eu azi – Templul Soarelui. Dupa ce au venit dreptatea si adevarul, acum ne mai trebuie doar ceva temple si gata… oameni suntem.

Asta este langa Foisorul de Foc, dupa parerea mea unul dintre cele mai importante puncte din Bucuresti. In loc sa asfalteze microfisurile de pe Magheru, omul asta ar putea sa refaca Foisorul. Desi, poate ca nu ar fi tocmai indicat, avand in vedere ca, mai nou, ca sa poti trece cu bine de Magheru trebuie sa ai mereu la tine pastile impotriva raului de mare, la cat de valurit e asfaltul. Daca Magheru s-a transformat in mare, Foisorul de Foc ar iesi cine stie ce – poate o cladire de birouri. Ma gandeam – norocosi sunt tinerii de azi pentru ca vor mosteni datoriile acestei guvernari.

Ajunsi la acest punct al articolului, veti spune probabil ca bat campii. Ceea ce marturisesc ca e adevarat. Dar, in apararea mea, nu ati fi fost tratati cu aceste divagatii daca oamenii de la Templul Soarelui s-ar fi indurat sa ne aduca mancarea mai repede si nu m-ar fi lasat cam o ora jumate sa delirez pe stomacul gol. De fapt, ne-au tinut numai 25 de minute pana sa ne aduca meniurile. De disperare, am comandat de toate: de la Bunicul lui Chu En Lai cu vapor, pana la urechi de lemn (gandindu-ma la serviciile secrete, care n-au treaba cu urechile de lemn).

Dupa care am asteptat. Mi-am ocupat cam un sfert de ora admirand mobila modernista (scaune curbate din piele si mese din otel si sticla) si stilul neo-chinezesc: ciucurasi, tablouri simbolistice si o vaza de 2 metri din Szechuanul de Nord. De altfel, atmosfera neo-chinezeasca se impleteste foarte bland si cu stilul brancovenesc al cladirii, care, ce-i drept, a fost cu foarte mult bun-simt restaurata de patron. Ca sa nu cedez disperarii infometate, am mai petrecut vreo cinci minute agreabile admirand si farfuriile albe, patrate, ornate cu desene stilizate chinezesti.

Dar, dupa o scurta cearta cu chelnerul care sustinea ca o jumatate de ora de asteptare nici nu e prea mult, m-am hotarat sa nu ma mai gandesc la mancare, de teama sa n-o iau razna, asa ca va mai tratez cu un paragraf care nu are nimic de-a face cu arta culinara.

Am trait sa o vad si pe asta – cum un pamfletar arunca tara in aer. Ce inundatii? Ce anticipate? A venit Dinescu si s-a dereglat toata axa PNL-PC-PD si alte P-uri. E drept ca asta are limba ascutita, cu care taie-n carne vie, dar nici chiar asa incat jumatate din tara sa reactioneze: politicieni care isi dau cu parerea dupa ce pamfletarul si-a citit randurile la 200 de oameni, ca de ce au ras, de ce s-au hlizit, de ce au reactionat etc. Dar ce-ar fi trebuit sa faca? Sa hohoteasca de plans ca a scris Dinescu un pamflet? E exact ca in povestea care spune ca, inainte de ?”89, intr-un compartiment de tren, unul dintre calatori incepe sa spuna bancuri politice. Cam dupa al treilea, unul dintre ascultatori ii spune glumetului:

-Tovarase, sa stiti ca eu sunt de la Securitate.

La care cel care se tinea de bancuri ii zice:

-Nu-i nimic, vi le spun de atatea ori pana le intelegeti si dumneavoastra.

Nu stiu daca toti au inteles din prima bancurile lui Dinescu, dar macar multi s-au amuzat copios.

Eu nu m-am amuzat asa de tare la Templul Soarelui pentru ca, dupa o ora de asteptare si de zgait in televizorul din perete, am primit doar patru sosuri. Drept pentru care am inceput sa ne intrebam daca suntem la locul potrivit. Mi-a mai distras atentia faza cu Dinescu si m-am distrat gandindu-ma ca poetul sigur nu stie sa inoate pentru ca n-ar putea sa-si tina gura inchisa atat de mult.

Am mai apelat la chelnerul in straie chinezesti, dar cu atitudine made in Ferentari, care mai ca m-a trimis la colt pentru indrazneala de a-l bate la cap. Stiu ca se spune ca e mai bine sa fii fara educatie, dar cu bun-simt decat viceversa, dar cred ca omului nostru ii lipsesc ambele. Mai ales ca indignarea mea era perfect indreptatita, avand in vedere ca eram singuri in toata sala de mese.

Cred ca ar ajuta mult la cresterea traficului prin restaurant daca ar reusi sa aduca antreurile in mai putin de 70 de minute. Pe de alta parte, daca locul s-ar mai aglomera putin, probabil ca oamenii ar trebui sa vina dis-de-dimineata ca sa primeasca mancarea pe la ora cinei. Sau, si mai bine, ar trebui ca restaurantul sa-si faca serviciu de comanda pe Internet si sa isi anunte clientii cand e gata mancarea, ca sa nu-si mai piarda timpul si mintile in fata unei mese goale. Stiu ca se spune despre foame, ca si despre tranzitia Romaniei, ca daca ai destula rabdare la un moment dat va trece – dar dupa parerea mea e o minciuna sfruntata. Poate doar cand murim. Pacat de locul asta frumos. In atata timp ar fi putut foarte bine sa aduca mancarea de la celelalte doua restaurante Templul Soarelui.

In orice caz, partea mea preferata a serii a fost cand picolita, extrem de surescitata, s-a repezit la masa si ne-a anuntat: aAcum vine mancarea cu liftul?”. N-am inteles de ce era nevoie de un lift ca sa transporte cateva farfurii, avand in vedere ca nu ne aflam intr-un zgarie-nori si nici nu cred ca subsolul casei ascunde vreo bucatarie-buncar, cu zeci de etaje subterane. Dar n-am mai stat sa despic firul in patru, pentru ca eram prea incantat ca, in sfarsit, voi manca, inainte sa am nevoie de vreo perfuzie cu glucoza. Din pacate, ori a fost alarma falsa, ori liftul s-a blocat intre etaje, pentru ca am mai asteptat multa vreme dupa anuntul cu pricina.

Norocul meu ca n-am iubita, pentru ca daca as fi adus-o aici ma parasea si asta. E bine totusi sa fii singur, pentru ca nu are cine sa te paraseasca si asa elimini un motiv de stres.

In fine, dupa ce aproape mi se facuse rau de foame, a ajuns si mancarea. Imi cer scuze anticipat cititorilor, pentru ca, de infometat ce eram, n-am mai stat sa analizez si sa apreciez ce era in farfurie, ci le-am infulecat cat am putut de repede, asa ca probabil nu o sa fie o descriere foarte amanuntita sau coerenta. Dar pot sa spun ca supa acra-iute este, dupa cum arata si numele, si acra si iute, plina de legume bucatele si groasa de sta lingura in ea. Daca ar fi fost lingura de plastic s-ar fi topit de cat de fierbinte si iute era zeama, dar asa singurul efect a fost ca mi-a amortit mie gura si n-am mai blestemat incetineala bucatarului. Poate ar fi trebuit sa-i dea si lui Dinescu o supa din asta inainte sa isi citeasca pamfletul.

Super gustoasa e rata – bucatele bine prajite si crocante, dar si fragede, cu un guleras de grasime. M-am bucurat sa mananc ceva asa de bun, dar nu ma puteam opri sa ma gandesc ca, in gramada de timp in care am asteptat mancarea, am fi putut sa invatam si sa mancam cu betisoarele si primele trei ideograme din alfabetul chinezesc.

Superba si salata de alge cu sos de soia, iar pipotele si inimile de pui sunt crocante, cu sos de usturoi din belsug. Am mancat tot puiul pe plita incinsa, cu o carne foarte frageda, bine condimentata cu ghimbir, usturoi, ceapa verde si bambus. Toate bucatele sunt zemoase si gustoase – succesul serii a fost, pe langa rata, Bunicul calugarului – in traducere: carne de pui si de porc in sos iute.

Cat despre ciupercile in oala de lut si ciupercile de iarna cu bambus, mi-au confirmat convingerea ca mancarea chinezeasca e ca si semintele – atunci cand incepi nu te mai poti opri din mancat.

Nu e de mirare atunci ca, desi experimentam deja un oarecare disconfort din cauza curelei care incepuse sa ma stranga cam tare, nu m-am lasat si am dat gata si cateva mere caramel si o parte din desertul locului, 8 Nestemate, un fel de halva calda.

In concluzie, locul e frumos si mancarea ar merita mai mult de 2Imre, dar, din cauza serviciului, primesc nota asta mica. In felul asta, sper ca poate le vine mintea la cap si, pana atunci, potentialii clienti vor fi scutiti de o asteptare de o ora si jumatate. peter.imre@zf.ro

Cultură