La restaurant cu Peter Imre: Un capriciu foarte bun - Capriccio

Ce straniu si trist suna ca trebuie sa formulez la trecut ceva despre cineva care nu poate fi pus la trecut. Florian Pittis poate fi doar la prezent sau la viitor. Asta chiar daca Maestrul spune ca “se stie ca azi nu e decat amintirea lui ieri, in timp ce maine e visul clipei de fata”. Pittis e atemporal, are varsta tineretii, a bunatatii, a naivitatii si a idealurilor.
Cu aceste ganduri in minte m-am hotarat sa povestesc totusi despre un restaurant, dar nu pot sa nu-mi aduc aminte ca Motu, pricepandu-se la toate, avea nu doar cunostinte, ci si un simt foarte bun al bucatelor. Dar ii placeau foarte mult si lucrurile simple – sorici, slana si horinca de Maramures.
Apropo de lucruri simple, si eu am ales un restaurant simplu saptamana aceasta – Capriccio. In interior se afla doar cateva mese, peretii albi sunt aproape nuzi si, in general, decoratiunile sunt mentinute la un nivel minim.
Pentru ca se oprise ploaia, noi am indraznit sa mergem pe terasa, care nici ea nu e vreun miracol al curentului decorativ modern, dar vegetatia face atmosfera foarte placuta. Mi-a placut si bucataria deschisa, cu vasele de alama si cuptorul de pizza.
In mod cert, Capriccio nu e un restaurant care vrea sa castige Marele Premiu de Design, dar se vede ca se ocupa de el o familie de oameni buni, care se straduiesc sa faca ceva simplu si gustos.
Totusi restaurantul ar putea avea o sansa sa intre in Cartea Recordurilor, ca posedand cea mai mare si mai inalta umbrela de reclama din lume. E atat de mare, incat brandul la care face reclama se pierde pe undeva printre kilometrii de material.
E importanta ciuperca in sine care a crescut, uriasa si verde, pana aproape de nori. Probabil ca e un fel de reeditare moderna a vrejului de fasole. Sigur e un obiect de reclama gandit de vreo comisie sau de echipa creativa de la vreo agentie, care au tot atata legatura cu realitatea precum are un pui de aligator neeclozat cu magazinul de lux de pe Fifth Avenue.
Daca vrem neaparat sa facem o legatura, putem spune ca, la un moment dat, aligatorul ar putea avea sansa de a deveni un pantof de lux vandut in boutique-ul de pe Fifth Avenue.
Cat despre umbrela si marca de bere, legatura nu prea mai exista, dar ce mai conteaza cand e atat de mare… Stiu ca exista vreo doua cladiri mari in lume: Casa Poporului si Pentagonul, care, dupa ce a fost putin ciobit de Usama, nu se mai poate lauda cu dimensiunile sale impresionante. Legenda spunea ca e vizibil de pe Luna, asa ca, pastrand proportiile, as spune ca umbrela noastra se vede foarte bine din avion. Cand zbori cu aeronava de 400 de locuri deasupra Gradinii Icoanei in usor picaj si fiind oarecum stresat de ceea ce se va intampla in cateva secunde, te uiti pe geam si zici: “Dom’le, asta e berea pe care o sa mi-o comand daca nu pica avionul!”
Revenind la ale noastre, din fericire, mancarea de la Capriccio este cu mult mai buna decat ar lasa sa ghiceasca aspectul restaurantului. Am inceput cu un carpaccio de bresaola care imediat mi-a inseninat dispozitia. Bresaola taiata feliute subtiri este atat de aromata cum n-am mai mancat pana acum si, asezata pe frunzulitele de rucola cu un miros de verde proaspat, e irezistibila. Bucatarul adaugase si feliute subtiri de parmezan care miroase a branza matura, cateva picaturi de lamaie, niste ulei de masline si putin piper, asa ca a fost un antreu proaspat si delicios, perfect pentru o dupa-amiaza de vara.
Tot la antreu, am lasat de tot garda in jos cand a venit focaccia cu salumi – aluat facut in casa, bine framantat si servit fierbinte, fin si crocant, acoperit cu felii de salamuri atat de diverse si felurite din multe regiuni italienesti, incat cred ca nici mama lor nu mai stie cum se numesc. Unele sunt mai mici, bine uscate, aromatizate cu boia sau piper, iar altele vin in rotocoale mai mari si parca sunt mai carnoase.
E o varietate de mezeluri cum nu mai gasesti decat intr-un mic magazin artizanal dintr-un orasel din sudul Italiei sau poate prin Toscana. Foarte bun si asa-numitul antipasto italiano, unde, pe langa tot felul de salamuri, bresaola, mortadella si jambon, se gasesc si bucatele de branza cu mai mult sau mai putin mucigai, cu boia sau piper, mai dulce sau mai piscacioasa, cum eu n-am crezut ca se afla prin Bucuresti.
Dupa ce te infrupti din minunatiile astea, incepi sa te gandesti oare ce-ti ramane din viata in afara de o dupa-amiaza placuta de vara cu mancare buna, un moment cu copilul tau, o clipa de dragoste cu parintii, locurile pe care le vizitezi cu nevasta…
Un frate de-al nostru, la catafalcul lui Pittis, povestea ca Alexandru Macedon, cu putin timp inainte de a muri, le-a ordonat generalilor sa-l puna in sicriu cu mainile intinse in afara. Siderati, acestia l-au intrebat de ce.
“Ca sa vada lumea ca nu am luat nimic cu mine”, a raspuns cel ce era cat pe ce sa devina stapanul lumii. Tocmai asta ma face sa ma bucur pe deplin de o masa buna si de o dupa-amiaza placuta de vara. Probabil ca sunt putine locuri in Bucuresti care intr-o perioada trista sa te ajute sa-ti regasesti linistea.
Dupa parerea mea, o felie de focaccia garnisita cu niste feliute aromate de salam este indeajuns sa te faca sa exclami, precum Candide, “Viata e buna!”. Iar eu cred ca, daca apreciem lucrurile simple, nu avem cum sa gresim. Vad ca acum e o moda sa se agite oamenii si sa filosofeze despre principii, despre cum trebuie sa salvezi lumea etc., dar eu sunt convins ca, daca o luam pas cu pas, daca ne iubim copilul, nu ne omoram nevasta si nu ne violam vecina, suntem deja pe calea cea buna pentru a face pamantul un loc mai bun.
Trebuie sa facem totul cu suflet, asa cum e facuta si mancarea de la Capriccio. Doar umbrela de reclama e facuta fara suflet si fara creier, dar, dupa ce mancasem atat de bine, a inceput sa mi se para simpatica si ea. As sta totusi de vorba cu creatorul.
Tot gandindu-ma la Pittis, mi-am dat seama ca omul are o singura sansa sa invinga timpul – sa nu-l bage in seama.
Noi am bagat totusi de seama ca la Capriccio ne-au adus mancarea destul de repede. Si chiar daca nori negri si mari incepeau sa se adune, noua nu ne era deloc teama pentru ca aveam umbrela. Cum o fi – o saptamana canicula de desert african, iar alta frig si inundatii? Oare cu cine ar trebui sa vorbim ca sa se faca o medie mai ponderata? In mod cert, nici cu Guvernul, nici cu primarul. Bine ca stim cu cine NU trebuie sa vorbim. Deja functioneaza prin eliminare.
A venit si felul doi – o sa incep cu garnitura pentru ca niciodata nu rezist la cartofiorii rotunjori, curatati, fierti, apoi trasi prin tigaie si asezonati cu bucatele crocante de sunculita. Sunt cartofi taranesti de tarani bogati, neinundati si nesecetati.
Eu i-am combinat cu niste pulpe de pui dezosate, facute pe jar, suculente in interior si foarte crocante la exterior. O minunatie. De o mie de ori mai bune decat pieptul fad de pui pe care toate restaurantele se incapataneaza sa-l serveasca in detrimentul picioruselor asa de bune.
Colega sigur ca nu a rabdat sa comande la muschiuletul ei de manzat niste capacele de ciuperci cu crema de branza albastra si usturoi. Eu cred ca pe colega am putea sa o tinem numai cu ciuperci. Problema e ca e foarte pretentioasa la ciuperci, care trebuie sa fie foarte bine gatite. Ciupercile astea mi-au adus aminte de povestea cu omul care apare in fata tribunalului, pentru ca avusese trei neveste care-i murisera toate in imprejurari mai mult sau mai putin suspecte. Judecatorul il pune sa spuna ce s-a intamplat cu consoartele.
“Pai cu prima nevasta”, zice omul, “m-am dus in padure, ne-am plimbat, am cules ciuperci, am mers acasa, am gatit ciupercile, am mancat ciupercile, iar ea a decedat. Cu a doua nevasta, din pacate, lucrurile au stat la fel”.
“Si cu a treia sotie ce s-a intamplat?”, il intreaba judecatorul.
“Pai cu a treia a fost putin diferit, pentru ca ea n-a vrut sa manance ciupercile”.
Cu colega, problema nu e asta, pentru ca ea vrea sa manance ciupercile. Va dati seama ce usor ar fi pentru barbatul ei – trebuie doar sa se duca in padure si sa culeaga niste ciupercute din acelea cu palarie rosie si cu buline albe.
Muschiul de manzat are o forma care aduce cu un peste, asa ca ai senzatia ca mananci manzat de pastrav sau ceva de genul asta. Sincer, este in topul fripturilor mancate de mine prin Bucuresti. Fabuloase si rigatoni quattro formaggi – pastele inoata intr-un sos consistent de gorgonzola si sunt acoperite cu un munte de branza rasa si cu bucati consistente de parmezan. De ce oare nu am stiut pana acum de restaurantul asta italienesc, ca nu-mi mai pierdeam vremea prin alte locuri. Mancarea e perfecta. Motule, in cinstea ta am mancat. Vezi si tu ce e mai bun acolo la mancare si, cand ne-om intalni, mai impartasim din experientele noastre gastronomico-ezoterice.
Eu m-am relaxat pe terasa, sub umbreloi, remarcand ca omul si-a facut un cuibusor pe langa Scoala Centrala. E placut sa stai afara la masa si sa vezi cum se darama zidurile vecinilor. Dar e si mai placut sa mananci un sorbet de lamaie dulce-acrisor si foarte cremos, un tort krantz cu multa crema si un tiramisu insiropat.
Locul primeste 4Imre si, daca vor sa nu fie retrogradati, ar fi indicat sa ia piticul decojit si suferind de vitiligo de la intrare si sa-l ascunda in depozitul de materiale care nu vor fi scoase niciodata la utilizare. Sper ca vizita mea sa fi fost ultima zi in libertate a piticului Cipiche.

P.S. Un cititor, caruia pe de o parte ii multumesc ca citeste articolele in loc sa se plictiseasca cu nevasta, imi sugereaza sa scriem si despre preturi. Pare obscen sa vorbesti despre preturi in restaurant. Parca domnul Ford spunea ca “daca intrebi cat costa, inseamna ca nu ti-l permiti”. La Matache e deschis pentru toata lumea – sunt destule magazine si tarabe. Restaurantul nu e obligatoriu. Dar, daca tot veni vorba, la Capriccio preturile sunt convenabile.

Cultură /La restaurant cu Peter Imre