La restaurant cu Peter Imre - Tushin mongolezul

A inceput si nu s-a mai oprit. Ploaia. De albastru nici nu mai poate fi vorba. Fetita de opt anisori, inainte sa devina blonda, o intreaba pe mama ei de ce ploua. “Ca sa creasca legumele, plantele, copacii”, spune mama. Iar fetita intreaba: “Si atunci de ce ploua si pe asfalt, pe trotuare?” Si eu zic la fel – e inutil sa ploua la oras. Ar trebui sa ploua numai la tara, acolo unde cresc plantele din care se fac mancarurile mongoleze.

Oricum, atata ploua de tare incat parca s-au infundat toate canalele din Bucuresti. Pe timpul fostului primar, nu se intampla asta. Stia el cum sa desfunde canale. Zilele trecute nu stiam de ce ne-am inundat in halul asta. Bine ca m-a lamurit investitorul francez de la Apa Nova ca de aia era orasul sub ape pentru ca prea multi bucuresteni au facut dus dimineata. Prost obicei are neamul asta – maine-poimaine incepem sa folosim si sapunul si pe urma in tot Pasajul Unirii o sa fie clabuci si va mirosi a sapunul din reclama cu fata frumoasa. Sau o sa fie valuri de spuma ca in discoteca. Si atunci sa te tii. De asta e in dilema romanul dimineata la dus – sapun Palmolive, sa nu pun Palmolive?

Bine ca pe asa o vreme si in asa vremuri mi-am gasit refugiul la locul unde numai hoardele mongoleze se aduna – Tushin, un restaurant chinezo-mongolez. Pe frigul asta, pe langa dilema cu sapunul, mai avem o problema: a tushi sau a nu tushi? (evident ca n-am rezistat jocului de cuvinte) Vine acum iarna si o sa tusim de ne saturam pana la anul.

Revenind la Tushin, marele Genghis a cucerit parterul unui bloc de langa circ – asta oficial, nu cel din Piata Victoriei, acolo unde se dreseaza animale, nu poporul. E un restaurant mic, dar nu datator de claustrofobie, cu decoratii bine alese si geamuri mari.

Eu cred ca din Mongolia a inceput totul – hoardele de razboinici mongoli au invadat cat au vazut cu ochii. Pe atunci era mare competitie intre huni si mongoli, cine fragezeste mai bine carnea sub sa. Ii admir pe mongoli pentru ca au vrut mereu sa mearga mai departe si sa cucereasca mai mult. Cu cat ai dorinte mai multe si mai mari, cu atat traiesti mai mult.

Mongolezul nostru insa cred ca a ramas aici uitat de revolutie si, pentru ca s-au desfiintat marile intreprinderi de stat si sedintele de partid, s-a facut intreprinzator. Si bine a facut, pentru ca asa am ajuns eu la restaurantul lui si am ucis primele semne ale guturaiului cu un ceas de iasomie atat de parfumat, incat mireasma florii te face imediat potent-intelectual si deschis la toate aromele stepei. De altfel se stie ca mongol e acela care stie sa faca dragoste pe un cal in galop, in intinderea stepei (nu stiu cati mongoli reali exista pe lume, dar stiu ca foarte multi ar vrea sa fie. Evident, pentru partea cu dragostea in galop). Tot despre mongolii adevarati se mai stie ca au unele preferinte culinare cam greu de inteles de catre noi europenii, asa ca initial m-am speriat sa nu ma primeasca la Tushin cu o cana plina cu sange fierbinte de caine.

Din fericire, nu a fost cazul – am baut in schimb un ceai mongolez cu lapte si sare. Domnilor care ma citesc le spun doar atat – merita sa-l beti, pentru ca e primul pas catre a deveni un mongol adevarat (nu uitati de goana calului).

Pe de alta parte, e clar ca omul nostru a imbratisat si valorile occidentale, pentru ca, pe langa simbolurile Mongoliei adanci – evantaie cu ciucurasi folosite de frumoasele mongole pentru a se racori in desertul Gobi , statuete si clopotei, razbatea si Cutugno, care voia mortis sa fie lasat sa fie italian sadea, chiar si intr-un restaurant mongolez. Eu unul as fi ascultat cu mare placere un slagar mongolez inainte de marea confruntare de la Brasov.

Patronul a facut bine ca a adus un bucatar chinez, caruia nu i-a fost greu sa invete si mancarurile mongole. Supa acra-iute cu urechi mari de lemn (nu e vorba despre vreun afon, ci de ciupercile chinezesti), mai are si morcovi bine fierti si dulci si bucatele de ardei de cirese, mai iute decat Basescu in zilele lui bune.

Iar supa Tushin chiar mi-a trezit curiozitatea despre bucataria mongoleza – o gelatina de ai impresia ca iti trebuie musai furculita si cutit, in care se ascund bucatele de carne de vita fragezita sub sa (cand dreseaza caii aici la circ, probabil ii roaga sa puna carnea sub sa si astfel toata lumea castiga – carnea se fragezeste gratis, iar posteriorul dresorului sta pe moale). Supa de ciuperci nu e nici ea mai prejos – o crema dreasa cu mult ou, plina de bucatele de ciuperci fierte si ceapa verde care imi aminteste ca, in urma cu foarte multa vreme, a fost si primavara.

Bolul de supa fierbinte m-a mai incalzit, desi ma deprimasem cand am intrat si am vazut radiatorul – va dati seama ca de aici pana in mai cele doua calamitati naturale nu se mai opresc: ploaia si coalitia. Oare se mai aleg o data anticipat intre ei? Dupa cum spune maestrul, toate luptele reprezinta un haos care aspira catre ordine. In luptele dambovitene insa, partea a doua a propozitiei nu exista.

Dupa supa am gustat salata de cartofi picanti – cartofii sunt fierti dar raman destul de fermi ca sa poata fi rasi in firicele subtiri si, alaturi de ceva ceapa si castraveti seamana cu o claie de paie. Sunt intr-adevar iuti – atat de iuti incat de presedinte nici nu se mai poate vorbi. Bine ca n-a venit aici omul inainte de alegeri ca se descuraja cand vedea ca a fost intrecut intr-ale iutimii.

Cat despre salata de varza mongoleza, cand i-am cerut reteta, chelnerita tanara si frumusica ne-a marturisit ca bucatarul nu i-a dezvaluit nici macar ei secretul, ca nu cumva sa afle lumea din veneticul Occident cum anume se prepara. Am inteles ca e secret – dar ce bunatate de secret! Am ghicit doar ca trebuie sa fi avut si niste ulei de susan in compozitie.

Dupa salata, bucatarul mi-a dovedit ca stie intr-adevar retetele bucatariei mongoleze la nivel de haute cuisine, nu caine batut cu batul si fript pe piatra fierbinte. Iar aromele mirodeniilor care se insinuau din farfuriile pline catre nasul meu de om cu o disciplina de fier intr-ale dietelor m-au facut sa uit ca aveam de dat un telefon important. Cred ca in urmatoarea vacanta ma duc in Desertul Gobi. Si, daca nu-mi iese performanta cu galopul, macar mai invat cate ceva despre bucataria mongolilor.

Pana sa ajung in Gobi, m-am multumit cu Bai-Tai cu ciuperci. Din cate am inteles, Bai-Tai e o leguma care numai in stepa mongoleza creste, e creata si arata ca o varza, numai ca nu e varza – alea de Bruxelles sunt mici si sexoase, iar astea romanesti au o capatana mai adevarata.

Astea mongoleze … stiti ce? Mergeti la Tushin si vedeti. Eu va spun doar ca sunt foarte gustoase, aburinde intr-un sos cu arome irezistibile (tot secrete) si inconjurate, din nou, cu celebrele urechi de lemn.

Pipotele de pui sunt fragede, asezonate cu ardei iute verde, legume fierte si innabusite, iar salaul in sos mongolez pare impozant cand e adus la masa, dar e atat de bun si asa impecabil dezosat de bucatar ca il dai gata cat ai clipi.

De departe cel mai epatant a fost puiul crocant in flacari – orezul prajit este adus la masa arzand in flacari, vorba cantecului, peste care chelnerita cea mititica (doar la statura seamana cu o mongoleza) toarna cu o miscare experta bucatelele de piept de pui intr-un sos cu ciuperci, morcovi si nu stiu cate mirodenii. Flacara de pe orez ardea ca entuziasmul in sufletul procurorului anticoruptie. In veci nu mi-ar fi dat prin cap sa prajesc orezul intr-un ulei special, care sa-i confere un gust cum n-am mai intalnit pana acum. Ce-i drept, omul cat traieste invata. Nu am invatat cum sa-l fac, pentru ca iar e secret mongolez, dar i-am deprins imediat gustul.

N-am ratat nici rata in sos mongolez, despre care va pot spune ca e bogat in ghimbir si alte lucruri bune, asa ca nu va sfiiti – nu e o bucatarie de care sa va fie teama.

Ne-a ajutat foarte mult cu recomandari si chelnerita care manuia toate farfuriile si bolurile cu dexteritate si care mi-a adus aminte de Mioara din oraselul din Moldova. Cat de importanta poate fi o chelnerita in viata unui om. In cazul acesta, la miezul noptii caleasca nu se transforma in dovleac, iar visul devine realitate. Si se urca pe un cal si merg in stepele Mongoliei ca sa alunge Zahirul.

Cat despre desert, traditionalele fructe in caramel si inghetata prajita. Dar mergeti ca sa auziti vantul fluierand prin stepa, sa gustati mancaruri care nu mai exista prin Bucuresti si sa va ganditi la hoardele de mongoli calare.

peter.imre@zf.ro

Bd. Lacul Tei nr. 65.

Rezervari la 0788.344.177

Gastronomie