La restaurant cu Peter Imre: Trufasul de la Ramada

Sunt rafinati, eleganti, eruditi, connaisseuri, cu idei si gusturi sofisticate, si, totusi, de o discretie desavarsita. Sau, poate, exact datorita acestei calitati. E eterna chestiune: malgre que / parce que. Aceeasi chestiune pe pe baza careia ne alegem cei foarte putini prieteni. Dar aici cred totusi ca e putin diferit si ca e clar vorba de “parce que”.
Cunoscandu-i pe acesti oameni, mi-am dat seama ca, irefutabil, tara are sperante. Evident, din acest grup n-au facut parte intelectualii. Cat despre domnul Cartarescu, nici nu poate fi vorba, dar despre asta vom vorbi mai tarziu.
Un om de bine care manuie destinele unui restaurant elegant din Bucuresti s-a gandit ca ar fi bine daca ar aduna un grup de cunoscatori intr-ale gastronomiei pentru o seara mai speciala si din punctul de vedere al bucatelor, dar si pentru a da posibilitatea unui schimb de idei (fara pretentia de a fi salvatoare de tara). Doamne, si s-a intamplat un miracol: Dragos Alecu, acest vizionar, l-a adus pe Clement Bruno, maestrul maestrilor intr-ale trufelor. Sa ne farmece, sa ne zapaceasca de cap cu trufele lui, albe, negre, de vara, de iarna…
Mi-e tare greu a-mi aduce aminte de o seara mai plina de vorbe bune si placeri culinare decat cea pe care am petrecut-o la Ramada, in prezenta lui Clement Bruno, Dragos Alecu si invitatii lor.
Poate doar momentul in care a castigat alianta portocalie si l-am vazut pe domnul presedinte pe scena, dar asta a fost demult si s-a dat uitarii.
Un antreu de vorbe bune, fara a suna pretentioase; de schimb de complimente, fara a fi linguseli; plus felii de bagheta prajita stropite cu cateva picaturi de ulei de masline extravirgin si ulei de trufe, cu carpaccio de trufe de vara deasupra (trufele de vara au un parfum mai putin pregnant, ca atare si cei care sunt incepatori intr-ale trufelor se pot initia treptat in placerea lor).
Clement Bruno e diferit: un maestru al trufelor recunoscut in toata lumea, partener cu marele Alain Ducasse.
Si daca se vorbeste atat de mult despre simfonia gusturilor, atunci Bruno este un rocker al gusturilor.
Totul e mult, imbelsugat, puternic. Sigur, e bucatarie frantuzeasca, dar nu microgranulata, ci mai mult bucuria taranului din Sud de a manca bine si mult.
Fara restrictii cantitative, Clement Bruno a combatut in primul rand vorba ca lucrurile bune sunt in cantitati mici – la el totul vine in gramezi si e foarte bun. Nu stiam ce sa ma incante mai mult: oamenii sau gastronomia. Dar cred ca asa ar trebui sa fie cand atmosfera e creata de bunatatea gandurilor si rafinamentul gusturilor. Impreuna. Nu separat. Nu precum noi, poporul roman, care suntem destepti si harnici, cu problema ca atunci cand suntem destepti nu suntem si harnici si viceversa.
In afara de rafinamentul trufelor, restul ingredientelor au fost, as putea spune, simple. Dar din mana acestui vrajitor si a “chefilor” sai a iesit un amestec de suc de trufe cu bucatele de trufe cu un ou fiert la trei minute.
O combinatie in care rafinamentul rar recunoscut al galbenusului scotea in evidenta parfumul trufelor negre. Iar siropul in care se aflau lega elementele. Si intre timp mergea vorba – nu despre probleme si politica, ci despre bucuria de a trai, de a fi impreuna. Se poate si asa. Pentru cei care nu au citit inceputul articolului, tin sa va spun: s-a intamplat in Romania, cu gazde din Romania si oaspeti romani. In afara de Clement Bruno, dirijorul acestei feerii, tot restul erau conationali.
Cu cat se dezvaluia opera maestrului, cu atat se expunea si rafinamentul participantilor – oameni care stiu locurile din lume unde se mananca trufe, care stiu restaurantele instelate, carora hedonismul nu le sugereaza ca banii trebuie aratati, ca potenta financiara se atarna la gat ca un lant din Ferentari.
Interiorul unui foitaj fin si pufos ascundea o trufa intreaga, invelita in slaninuta si bagata la cuptor, dupa care magicianul a picurat si zeama de trufe.
Vinurile au fost asortate, alese pentru cei cunoscatori. Dar ii voi lasa pe cei cunoscatori sa vorbeasca despre asta, daca o fi cazul vreodata. Eu vreau doar sa spun ca s-au potrivit perfect meniului.
Au urmat cartofi copti umpluti cu trufe si stropiti cu smantana alba si proaspata. De cate ori ma gandesc la masa asta imi lasa gura apa.
Bruno statea intr-un colt, se uita si satisfactia mesenilor era bucuria lui. Si ce ne-am bucurat si noi la un milelfeuille de vita in sange, trufe albe, ficat de gasca, trufe negre, vita si ficat de gasca. Fantezia omului e greu sa cuprinda gusturile si aromele prezente in aceasta minunatie.
Rar mi-a oferit cineva o seara atat de placuta. Si poate nici n-ar trebui sa mentionez ce urmeaza, dar totusi o sa o fac. Voi face un mic comentariu, poate deplasat in acest context. Acum cateva zile am citit un articol dintr-un ziar romanesc, semnat de Mircea Cartarescu. Nu m-a speriat fanatismul apartenentei acestui domn. Cine pe cine adora sunt lucruri personale – ca si cine cui ii este devotat.
Dar vehementa articolului in care mi s-au evocat pesta rosie si comunismul si s-a comparat situatia actuala a Romaniei cu posibila importare a lui Kim-Il Jong intr-o Romanie a lui 2008 – toate aceste ganduri scrise de un intelectual mi se par halucinante.
Sunt unii admiratori asa-zis intelectuali ai actualului presedinte pe care as putea sa-i suspectez de interese pecuniare. Domnul Cartarescu nu face parte dintre ei. Mi se pare mult prea lipsit de spiritul realitatii si al practicalitatii vietii pentru a fi fascinat de bani.
Si atunci ma intreb: cum poate sa-si motiveze si sa-si expuna in public gandul ca, in numele unui tel maret (schimbarea lumii politice a Romaniei si, presupun, evolutia tarii) se poate accepta ca orice fel de mijloc sa poata fi utilizat.
Chiar daca e un personaj dictatorial sau imoral. Important e ca serveste atingerea telului nobil. Astept cu nerabdare momentul cand va aparea cartea de nisa “De ce-l iubim pe domnul Basescu”.
Nu-mi vine in minte decat o cugetare a lui Andrei Plesu, pe care imi permit sa-l parafrazez: “Domnul Cartarescu. O marioneta perfecta. Ce risipa de virtuozitate ii trebuie omului pentru a parea mai putin decat este”.
Dar, ca sa incheiem intr- nota optimista si luminoasa, masa de la Ramada a fost belsug, fara sa fie ostentativ.
Pentru amatorii de trufe si pentru cei care au ratat evenimentul, le recomand restaurantul lui Clement Bruno – Chez Bruno, in oraselul francez Lorgues, foarte aproape de Nisa. Daca romanii tot invadeaza Riviera franceza vara, merita drumul de 25 km pana la Lorgues.