La restaurant cu Peter Imre: Trista esti, Giocondo...

E cam aceeasi ca intre sloganul domnului presedinte Basescu “Sa traiti bine” si starea reala a natiunii. Cred ca un coleg de-al presedintelui nostru a exprimat perfect starea lucrurilor cand a afirmat despre o inundatie (cum a fost si la noi in 2005) ca “este cea mai mare catastrofa de la alegerea mea”. Cam asa stau lucrurile si la noi. In ritmul asta, urmatorul slogan de campanie catre popor al domnului presedinte ar trebui sa fie ca la Mircea Radu – “Iarta-ma”.
Revenind la restaurantul de astazi, se numeste La Gioconda – probabil ca sa sublinieze caracterul italian, da vincian, misterios, zambaret al locului… Ca inauntru erau niste panze si urate, si strambe: o amestecatura de Monet cu curentul naiv contemporan, o madona maramureseana in suman, bine infofolita, niste studii de Da Vinci, un calendar si o icoana. Plus plasma TV.
Bine ca doar doi pereti erau disponibili ca asa au pus doar doua plasme si in felul asta poti sa prinzi toate buletinele de stiri – esti conectat live. Si la aeroport stii toate breaking news, si la restaurant esti conectat. Mai ramane sa te opresti din activitate cu nevasta/prietena/iubita/amanta si sa zici “Stai, draga, ca tocmai merge Nastase la DNA”. Iar inainte de explozia de stele zici: “Aoleo, ai auzit ce a spus Geoana?” Suntem conectati.
As vrea si eu sa merg la un restaurant unde nu sunt tablouri de prost-gust pe pereti si unde nu-mi urla in cap efemul sau plasma. Un restaurant unde te duci si e bine, liniste, nu te enervezi, nu faci ulcer la felul intai. Pai cum sa reactionezi cand il intrebi pe chelner “Vita e buna?” si el spune “Cred ca da”. Asta e ca in bancul ala cu Maria ardeleanca pe care o intreaba Ion “Marie, tu esti virgina?”, la care ea raspunde “Ioane, cum ti-o fi norocul”.
Singura legatura cu numele e faptul ca pe o bucata de plastic pe post de meniu trona o Gioconda ca o veritabila chelnerita straniera transferata la Bucuresti pe perioada verii. Clar, e mult loc de perfectionare pentru simtul artistic al proprietarilor. Ca sa nu mai spun de spiritul de curatenie – cred ca problema “cu ce frecventa se schimba fetele de masa” a fost substituita cu solutia “schimbam fetele de masa intre ele”.
Apropo de schimbari, eu as schimba, de fapt as elimina, monopolul de la firma Coca-Cola care pe mine ma scoate din minti. Ii rog frumos pe cei de la Consiliul Concurentei – opriti-i pentru ca nu e normal ca intr-o carciuma sa nu fie decat produse Coca-Cola. Cred ca pana si apa de la chiuveta e tot de la ei. Vreau altceva! Toata antipatia mea nu se leaga de produsul in sine, ci de pozitia dominanta, de mastodont care face ce vrea el. Aici e clar vorba de o familie care incearca sa-si castige traiul din restaurant si sunt convins ca ii forteaza.
Dar nici de ei nu mi-e prea mila, avand in vedere tratamentul la care m-au supus – dupa ce ca a durat mult pana sa vina mancarea desi eram singuri in tot restaurantul, am trait o experienta
de-a dreptul halucinanta: pe ditamai plasma de langa noi era buletinul de stiri despre cutremurul din Japonia, in vreme ce din cealalta plasma urla Britney Spears. Asta e definitia multimedia – avem tot: plasme, muzica, internet, picturi. Mai lipseau doar ziarele de zi, tabloidele si Oana Roman. De ce oare trebuie sa arate ca un centru de presa pentru un guvern mai mare decat al nostru?
Locul se vrea cozy, dar nu prea ii iese – de ce trebuie toate restaurantele sa fie italienesti? Oricum, nu am reusit sa descoperim legatura dintre Gioconda si Coca-Cola. In mod evident, oamenii doresc cu disperare ceva care sa aiba
de-a face cu arta. Dar esueaza lamentabil. De ce sa vrei mai mult decat poti duce? E valabil la restaurantul asta, dar si la mine – in loc sa stau linistit cu tigarile mele, ma bag prin toate restaurantele…
Ce-i drept, am regretat ca m-am bagat la La Gioconda, de la decoratiuni si pana la mancare. La inceput, am comandat o salata Caprese – mozzarella e de la hipermarket, de la sul, asa de tare si fara gust ca nici nu stii ce mananci. Bine ca o salveaza uleiul de masline si mai ales rosiile romanesti, care anul asta sunt asa de gustoase si dulci ca innobileaza orice mancare.
In schimb, la bruschetta nici rosiile nu pot salva situatia de la dezastru – inovatia de a pune doua linguri de maioneza din borcan amestecata cu putina pasta de trufe tot de la borcan nu e exact ceea ce numim haute cuisine. Dar trebuie sa recunosc ca a fost o masa destul de dinamica – in timp ce ma luptam cu bruschetta, ma uitam la Mariah Carey cum se dezbraca in timp ce Negoita explica deciziile guvernului.
Ca sa mai scap de gustul maionezei, am incercat ceva ce de regula e o delicatesa – paine prajita cu ulei de masline. Dar bietul ulei de masline ajunge la masa exact in sticla de la supermarket, iar painea provine si ea tot de la un stabiliment din asta si nu are niciun gust. Asa ceva nu faci nici acasa, decat atunci cand vin muncitorii si trantesti cateva sandvisuri pe farfurie sa aiba si ei cu ce sa inabuse berea. Noroc ca ne-a batut soarele-n cap. La 38 de grade nu mai gandesti (nu ca inainte o faceam foarte des sau profund) si intri direct in hibernare. Oricum, imi place foarte mult clima Romaniei, cu patru anotimpuri – din care doua sunt din start scoase din calcul, asa ca ne mai raman vara si iarna care, dupa cum bine a spus clasicul, sunt diferite. Plus ca mai avem si sarbatorile mari – Pastele, Craciunul si Ziua Furtului, asa ca ne raman foarte putine zile pentru a presta activitati productive. In orice caz, eu numai vara as organiza alegeri, cand sunt politicienii plecati in vacanta. Ce simpatic ar fi – perioada electorala fara politicieni. Problema neamului este insa ca imediat ar sari unul si s-ar face.
Intre timp, in restaurant, ninja de serviciu ne supraveghea, imbracat ca in Mortal Kombat, cu pantalonii de lupta si sortul de karateka. Intre noi fie vorba, daca as fi in locul companiei multinationale, n-as da un sfant ca sa fiu aici. Noi am fost – singuri printre operele de arta, Chateau d’If toamna, Iisus trist, reproduceri etc., dar
ne-am limitat comentariile pentru ca ne-am dat seama ca nu trebuie sa te pui rau cu ninja. A doua oara cand l-am intrebat cand vine mancarea ni s-a spus “Asteptati!”.
Pastele La Gioconda sunt intersanjabile, dupa cum ni s-a explicat, asa ca m-am trezit cu niste papardele pandalite prapadite. De fapt, dupa cum aveam sa aflu, au fost singurele comestibile, pentru ca pestele spada avea aerul usor congelat, iar puiul cu garnitura de ciuperci crude nu mi-a facut nici el cu ochiul. Asa ca am revenit cumintit la pastele mele, cu smantana, parmezan si carnati si le-am mancat pe toate, recunoscator ca, totusi, nu o sa ma ridic mort de foame de la masa. M-am mai consolat si cu minunile tehnicii moderne – sa-l vezi pe Tariceanu vorbind si sa-l auzi pe Bono cantand.
Cel mai interesant moment a fost insa comanda pentru desert – ca la obiectele din reclama, dintr-un catalog de poze prefabricate le-am putut alege pe cele care erau marcate cu o sageata. Asta denota un management performant si inteligent, sa comanzi numai anumite deserturi congelate.
Tiramisu a fost facut in casa si era singurul desert bun. Poate ca data viitoare incep sa gateasca totul in bucatarie. Cred ca s-ar descurca mai bine daca si-ar reprima putin pornirile artistice si s-ar concentra pe mancare.
Fara sa generalizam, am putea spune ca nefericitul asta de Eminescu a devenit cunoscut in Bucuresti ca strada restaurantelor nereusite. Trebuie sa fie atent omul in care calca.