La restaurant cu Peter Imre - Tre Archi si doua chelnerite

Alo! Alo!… Ce ti-e si cu telefoanele astea… Sunt telefoane pe care ai voie sa le dai, iar altele la care nici nu trebuie sa te gandesti. Eu unul nu mai inteleg nimic. Iar ala de e procuror e sau nu suparat pana la urma? Ca nici asta nu e clar.

Ce deschidere maxima avem pentru senzational – demisioneaza sau nu? Anticipate sau nu? S-au certat, s-au impacat? Pana la urma, toata politica asta romaneasca si atitudinea publica imi aduc aminte de acea poveste cand un vanator ii povesteste altuia despre sperietura pe care a tras-o cu un urs:

“Apare ursul in fata mea si imi dau seama ca uitasem sa-mi iau gloantele, asa ca o iau la goana”.

“Si?”, intreaba prietenul.

“Fug ce fug si ursul dupa mine. In disperare de cauza, ma sui intr-un pom”.

“Si?”

“Ursul dupa mine. Atunci sar in alt pom”.

“Si?”

“El tot dupa mine, asa ca ma sui mai in varf”.

“Si?”

“Auzi, dom”le, tu cu cine tii: cu mine sau cu ursul?”

Asa si noi, chibitam cand pe unul cand pe altul, dar nu ne dam seama ca, indiferent cine se bate pe scena, notele de plata sunt trimise tot la noi, poporul. Si noi nu ne integram in UE.

Ca sa nu mai vorbesc de presa, care chiar cred ca tine cu ursul. Altfel cum sa-ti explici ca-l vezi la televizor pe om ca vine din Grecia, povesteste ce a facut acolo, dupa care spune foarte calm ca nu e vorba de nici o criza si sa mergem mai departe. A doua zi, toate ziarele urla ca s-a declansat Razboiul Stelelor si, daca te iei dupa ei, ne paste nici mai mult nici mai putin decat Armaghedonul. Oare ei traiesc in alta tara, au vazut alta conferinta, s-au uitat la alte posturi TV?

Omul a fost foarte clar si nici nu si-a presarat discursul cu semne secrete, pentru “initiati” – nu si-a tinut degetul mic in sus, nu a tusit demonstrativ si nici nu a facut cu ochiul. Deci ziaristii nici macar nu au scuza ca ar fi interpretat niste semne. Asa cum incercam eu sa interpretez modul in care chelnerita cea roscata si cu ochii albastri de la Tre Archi imi suradea usor – pana la urma am ajuns la concluzia ca ii intrasem in gratii si ca urma sa se ocupe in mod special de mine.

Ceea ce m-a bucurat, avand in vedere ca am nimerit la Tre Archi exact de Sfintii Mihail si Gavril, drept pentru care locul era asa de plin ca nu puteai sa ridici mana ca sa-i faci semn chelneritei fara sa pocnesti pe cineva de la masa vecina.

Mese frumoase de altfel, de un maro inchis, accentuat de stergarele de in crem si farfuriile albe. Tot locul e de fapt o combinatie intre nuante de maro si crem, ceea ce ii confera un aer foarte cald si luminos. Interesant si peretele acoperit de iedera, cu caramida la vedere, care iti aminteste de ruinele elegante din Roma, mai frumoase decat multe dintre cladirile care s-au construit mai recent. Restaurantul nu e foarte spatios, dar atmosfera e placuta (chiar daca din cand in cand o mai zbarcesc si, in loc de muzica italiana, mai auzi cate un Fado sau ceva pop britanic).

Dar, daca e sa te iei dupa oamenii care vin aici, Tre Archi e exact ce-ti trebuie pentru o seara relaxata cu prietenii. La o masa din colt se afla Mariana Nicolesco, care arata ca si cum era pe cale sa izbucneasca intr-o arie a Violettei din Traviata (ca tot veni vorba, as fi preferat sa ascult Verdi, decat mixul eclectic de muzica cu care ne-au servit proprietarii locului). Iar langa mine se intindea o masa mare ca-n povesti, unde am recunoscut cateva figuri intelectuale, de m-am simtit si complexat. Ma uitam eu la fotograf si el se uita la mine si parca ne intrebam din ochi ce cautam noi in compania asta academica. Oricum, la cat de mare era masa, fie intelectualii cu pricina au rude care fac afaceri, fie greva asta a profesorilor nu-si are rostul.

Eu alesesem un restaurant italienesc tocmai ca sa scap de Mihaila si de Gavrila, dar se vede treaba ca romanii s-au deprins sa mearga la tot felul de restaurante. Daca, pana acum cativa ani, organizarea de evenimente era in general munca unei femei careia sotul ii spunea “Ocupa-te si tu de o onomastica”, acum sunt evenimente tot mai multe, iar romanii au devenit un popor de sarbatoriti si sarbatoritori – mai ceva ca la americani. In mod cert, calendarul ortodox are cei mai multi sfinti.

Dar oamenii se simteau evident bine la Tre Archi, care are aerul unei carciumioare din Roma, de pe langa Coloseum. Parca si vedeam o italianca trupesa, trecuta de prima tinerete, pe post de sef bucatar robotind din greu si vociferand “Dio mio!” la ucenicii mai lenti.

Cu toate astea, locul nu o sa ia vreun premiu pentru eficienta, avand in vedere ca era plin ochi si toti mesenii trebuiau sa se bazeze pe serviciile unei chelnerite si jumatate – adica roscata noastra care alerga ca un spiridus si o incepatoare speriata, care arata ca si cum ar fi vrut sa fuga pe o insula pustie.

Intr-un interval destul de rezonabil, roscata a reusit sa ne aduca un bol de ceramica plin cu masline de toate culorile si niste covrigei. Buni si nici nu ingrasa. De altfel, eu tocmai am tinut o dieta de doua saptamani si singurul lucru pe care l-am pierdut au fost cele doua saptamani.

Dupa aceea, tot chelnerita cea roscata mi-a dat sa gust niste pate de peste de la masa sarbatoritilor – nemaipomenit. Cremos si acrit cu putina lamaie, se intindea numai bine pe foccaccia aburinda cu rozmarin.

A urmat bresaola, combinata cu busuioc si acoperita cu salata ruccola proaspata chiar si in perioada asta a anului. Carnea afumata si frageda e asezonata cu ulei de masline in care s-a picurat ceva lamaie si cateva firicele de piper negru. Cat de important e sa pui cateva picaturi de lamaie in uleiul de masline! Totul acoperit de fulgi de parmezan. O delicatesa careia chiar nu i-am gasit nici un cusur.

Dupa care la vita nu a mai fost chiar asa de dolce si de bella. In primul rand, m-am pus pe asteptat pentru felul principal. Si am asteptat. Si am tot asteptat. Si, in timp ce asteptam si mancam toata foccaccia care mai ramasese in cos, am observat ca patronii, ahtiati probabil dupa cateva sute de mii in plus, tot ingramadeau mese in spatiul deja aglomerat, ca sa mai castige niste clienti.

Ar trebui sa invete sa spuna nu, pentru ca nu e normal sa intram in restaurant zece si sa iesim 243. Plus ca asa sigur isi vor pierde clientii fideli care stiu ca se vine pe baza de rezervare si care se stiu protejati – adica se asteapta sa ia masa intr-un loc intim, placut, nu la cantina fabricii, unde mesele mai ca nu sunt supraetajate ca sa acomodeze cat mai multi infometati.

Dar, dupa cum spunea maestrul, virtutea nu a fost niciodata asa respectata ca banul. Zicala asta se aplica perfect celor de la Tre Archi si imi aminteste de o alta cugetare a maestrului: “Femeia care se marita din interes isi merita fiecare banut”. Ca tot a venit vorba de femei si de maritis, iubirea e, sigur, ideala, spirituala, inaltatoare etc. Iar casatoria e partea reala a lucrurilor. Si, dupa cum bine stim, niciodata nu ramai nepedepsit daca amesteci idealul cu realul. Frumoasa institutie casatoria asta. Un intelept spunea ca lanturile casniciei sunt atat de grele incat e nevoie de doi ca sa le duca. Cateodata trei.

Revenind la Tre Archi, patronii le vor pe toate, ca fata mare in noaptea nuntii: si sa se bucure de placere si sa-si pastreze integritatea himenala, iar dimineata sa aiba machiajul intact si un cont urias in banca. Dar toti stim ca nu se poate. Si din cauza dorintei proprietarilor de a face niste incasari record, stateam inghesuiti ca piesele de sah pe tabla. Dupa cum spune prietenul meu Motu”, piesele de sah sunt acele figurine pe care le strangem si le punem in punga de plastic atunci cand vrem sa jucam table.

Tocmai cand eram mai stresat, hangita ma intreba cu dragalasenie daca totul e bine. Cum sa fie, cand mai era putin si-mi punea o masa in cap? Plus ca se facuse o ora de cand asteptam felul principal si ma gandeam cu jind la racii mei la cuptor. Vorba ceea, pana ajungi la rac, te mananca sfintii. Si asa a mai trecut un Mihail si Gavril pentru mine.

Racii gratinati la cuptor au fost in regula, dar nu s-au ridicat la inaltimea asteptarilor sau a descrierii cu care ma fermecase roscata cea rapida. Muschiul de vita cu ciuperci si otet balsamic a fost ok, doar ca era cam tare, iar gorgonzola cu care se laudau in meniu trebuia cautata cu lupa. In ansamblu insa, mancarurile sunt in regula.

N-as spune ca portiile sunt gigantice, dar, dupa vorba chinezului batran, multa mancare inseamna putin gust, iar putina mancare – mult gust. Altfel spus, esentele scumpe se tin in sticlute mici. De obicei, asta e scuza predilecta a barbatilor cu dimensiuni reduse. In schimb, la mancare e adevarat. Statistic vorbind, barbatii despre care vorbeam reprezinta majoritatea acelora care iau de neveste fetele care se marita pentru bani. Of, ce tristete…

Inapoi la mancare. Deserturile erau expuse cu gust intr-o minivitrina, plasata strategic intr-un colt foarte bine luminat, ca sa te imbie parca sa mananci tot, ca sa capeti si ceva dulce.

Si la desert parca mi-am mai revenit si am inceput sa vad din nou la dolce vita. Tortul de casa este pur si simplu somptuos – blat pufos cu multa cacao, acoperit cu straturi groase de crema de ciocolata pura, garnisita cu mult caramel si bucatele de nuci. Asa ceva te scoate din orice depresie. Acum pot sa-mi incep urmatoarele doua saptamani de dieta.

peter.imre@zf.ro

Str. David Emmanuel nr.4. Rezervari la: 021/610.71.27

Gastronomie