La restaurant cu Peter Imre: Timpuri bune la Times

A trecut si 1 Mai. Cred ca cea mai mare sarbatoare a neamului e ziua proletarului, ziua noastra a tuturor celor care muncim sau ne prefacem. Ce frumos a fost sa ne putem aduce aminte de trecut, cand auzeam ca s-a bagat bere de Reghin la Alimentara. Mai bagau si carne, din cand in cand, ca sa ne simtim muncitori. Cateodata, daca mai esua cate un vapor, se mai bagau si portocale – la ICRAL. Si micii erau tare buni, cand reuseai sa dai de ei. E drept, daca voiai sa cumperi o bere, trebuia musai sa cumperi si doi mici, ceea ce era de bine, pentru ca nu te lasau sa te imbeti.

Acum, vremurile s-au schimbat, dar mai sunt modalitati in care sa sarbatorim 1 Mai. Putem sa alergam la hipermarket unde sa ne batem intre noi pentru cine prinde ultima tava de mici, dupa care urmeaza marea socializare in trafic, pe drumurile compuse din gropi cu mici fasii de asfalt intre ele. Si atunci incepe spectacolul, pentru ca, volens-nolens, distanta intre masini e atat de mica incat cu usurinta te poti conversa politicos cu ocupantii automobilului din stanga sau dreapta. Atunci cand vrei sa-i comunici unuia dintre ceilalalti soferi cate ceva despre “neamul lui de nenorocit”, nici macar nu e nevoie sa strigi, asa cum e cazul la bloc, intre balcoane. Nu trebuie decat sa deschizi geamul si sa scuipi. Si toata treaba asta e foarte educativa pentru copii, asa ca fetita de pe bancheta din spate se poate interesa imediat de ce “tati ii spune doamnei ca e curva? O cunoaste?”. Fiind vorba de acelasi tati care, o seara inainte, ii citea duios din Fram, ursul polar.
Dupa cum spuneam, nici n-a trecut bine Pastele ca a si trebuit sa umple din nou hipermarketurile, ca sa le putem devasta noi de 1 Mai, ceea ce am si facut, impreuna cu gratarele in urma carora nu ramane niciodata nicio farama de murdarie. Si nici n-a trecut bine 1 Mai ca vine referendumul. Eu as da doua zile libere si de referendum, ca sa mearga lumea la vot, dupa care la un mic
si-o bere, sa-si traga rasuflarea. Nu doar sa dea cu stampila, ci sa simta ca-i apreciaza tara pentru efortul depus. Insa, dupa cum spuneam saptamana trecuta, eu am decis sa nu fac parte din popor. Asa ca m-am dus sa profit de ceva timp placut la Times Cafe, unde se asculta Buddha Bar, nu manele, nici lautari. Dar tot am bagat o ciorba de burta, ca sa nu pierd de tot legatura cu neamul, care se framanta atata cum sa voteze el la referendum. Desi nu stiu de ce ne agitam in halul asta, ca si cum si Japonia, si Statele Unite, si Europa si Australia ar sta cu sufletul la gura, asteptand sa vada ce decidem noi saptamana viitoare ca, in functie de asta sa-si creioneze politica externa. Imi pare rau sa va dezamagesc, dar chiar nu le pasa. Ce-i drept, si am avut si eu un moment in care m-am temut de deriva, cu presedintele suspendat, cine stie ce ne asteapta… Dar acum m-am linistit, pentru ca
l-am vazut la televizor pe Gabi Liiceanu, care s-a dus personal sa vada daca presedintele e bine, daca nu cumva e deprimat. A dat chiar si un interviu. Asta m-a calmat – apropierea indestructibila si organico-genetica intre politicul inalt si filosofia galactica m-a convins ca lucrurile nu pot merge decat in directia cea buna. De asta a pierit asa necrestineste Ceausescu. Poate ca alta era situatia daca venea Eliade
sa-l viziteze si sa se asigure ca-i merge bine. Problema a fost ca, pe atunci, Eliade avea si el un apartament la New York si nu prea se misca de acolo. Cine stie – n-o fi gasit bilet de avion sa vina sa-l intrebe de sanatate pe Nae. Bine ca are Liiceanu grija de data asta.
E bine ca eu m-am linistit dar, pe de alta parte, l-am vazut pe criticul literaro-artistico-politic Andrei Gheorghe ca nu mai era asa inflacarat si ii lipsea arderea din ochi cand vorbea de presedinte. O fi schimbat macazul? Mai Andrei, si tu?
Iar m-am izolat si am ajuns intr-un turn elegant, cu mancare buna, cu muzica anti-depresiva si serviciu in pas alergator. Ca daca tot am inceput saptamana trecuta cu hotelurile, am zis sa perseverez, doar-doar oi descoperi eu cine stie ce minuni nebanuite. Si asa am ajuns la Times Cafe, prin Piata Muncii. Si, dupa cum spuneam, avand in vedere ca presa straina nu s-a calcat in picioare sa ajunga la Bucuresti ca sa raporteze de la fata locului rezultatul referendumului, restaurantul hotelului era aproape gol, ceea ce mie mi-a convenit pentru ca am putut manca in liniste. Si am admirat peisajul. Ca sa fiu sincer, nu este cea mai frumoasa priveliste pe care o poti vedea prin Bucuresti – cel mult turnul de parasutisti de la Stadionul National. Dupa cum zicea un prieten al meu, parasutele nu se antreneaza acolo pentru ca ele nu aspira asa sus. Cel mult ele sar de la etajul unu, cand vine soata acasa. Si am mai vazut si niste macarale, ca tot trebuia sa fie ceva in ton cu 1 Mai muncitoresc. Numai ca acum nu mai construim socialismul, ci bagam carbuni sa propulsam capitalismul. Dar trebuie sa te mai opresti din ridicarea capitalismului si sa mai si mananci ceva bun.
La Times e super elegant, cu un aer fin si minimalist, calm si adapostit. Imi plac geamurile mari de sticla, mobilele elegante, candelabrele originale si culorile potolite. Mi-au placut si combinatiile de pe meniu – poti sa incepi cu pachetele de primavara, sa continui cu ciorba de burta si cu creveti si sa inchei cu sufleu de ciocolata. Foarte eclectic, nu? Ca tot e la moda cuvantul.
Ceea ce am si facut. Pachetelele de primavara sunt bune in primul rand pentru ca nu sunt ditamai palestile gen sarmale, ci niste suluri mici si crocante de aluat umplut cu tot felul de legume trase la tigaie. Sunt numai bune de inmuiat in sosul de soia sau dulce-acrisor. Foarte bune si guguloaiele de branza de capra cremoasa, bine framantata, infasurata in felii de sunca de Parma. Mama, ce bunatate!
Dupa care am trecut la ciorba de burta. Eu sunt indragostit de produsele lactate si, dupa parerea mea, regina lor e smantana. Atunci cand e bine facuta, desigur, pentru ca poate fi si tarfa atunci cand e indoita cu apa, lapte praf, aracet sau ce se mai pune prin prin ea. Smantana adevarata e groasa de se opreste lingura in ea.
~stia de la Times nu stiu de unde se aprovizioneaza, dar smantana care a venit cu ciorba era atat de buna incat putea fi mancata si pe post de desert. Cred ca provine de la vreunul din nenorocitii aia de tarani care nu tin cont de cei 30 de kilometri si de regulile UE. Foarte buna si ciorba de burta, curata, cu carne crocanta, bine curatata, iar zeama nu e grasa si e acra doar atat cat trebuie sa fie. Cred ca restaurantele care stiu sa gateasca o ciorba buna deja se califica la titlul de restaurant foarte bun. Sa ne intelegem – nu sa stie sa faca ciorba, ci sa pregateasca o ciorba buna, ceea ce e foarte greu, iar ciorba de burta e probabil cel mai greu de nimerit. Locul asta arata ca se poate face ciorba de burta excelenta fara sa ramana blidul slinos dupa ce o mananci si fara sa puta a burta pe doua strazi.
Asa cum de altfel cred ca se poate face si politica in liniste, curat, fara sa puta in toata tara. Si cand spun liniste nu ma refer la linistea de hotie, ci la atmosfera calma de lucru. Nu cred ca la fabrica Mercedes supraveghetorii urla la muncitorii care nu presteaza perfect. Si nici la multinationala directorii nu urla la angajati, chiar daca unii muncesc pana isi pierd viata la locul de munca.
Revenind la calm, Buddha Bar si la mancare, crevetii Piri Piri zambeau intr-o veselie cu coada-n sus, razand de-a dreptul intr-un sos de portocale, in timp ce in mijloc trona o constructie de orez salbatic incununat cu niste buchetele de broccoli. Arata ca o pictura impresionista, de te durea sufletul sa te atingi de ea. Dar am zis ca, daca tot platim, sa nu ramanem doar la partea vizibila.
Dupa ciorba de burta eu ravnisem de fapt la saramura de crap, dar l-am lasat pe colegul meu sa se desfete cu carnea alba a pestelui, in sos cu mujdei si cu mamaliguta fierbinte. Intre timp, eu am devorat crevetii.
Si asa nici ca m-am mai gandit daca il suspenda sau nu. Desi prietenul meu Cezar a fost teribil de ofensat ca l-am rugat sa-mi tina loc in Piata Universitatii. Dupa parerea lui, ar fi trebuit sa fiu prezent acolo cu toata persoana mea. Dar eu am preferat provocarile culinare. M-am gandit sa semnez un tabel sau ceva de genul asta, dar nici asta nu pot sa fac pentru ca nu stiu cine sunt jucatorii. Trebuie sa ma consult cu Cezar – el le stie pe toate.
Eu stiu ca la desert am mancat ceea ce ei au descris drept sufleu de ciocolata, dar era de fapt moelleux. Foarte bun de altfel, cu motul de inghetata in frunte. Destul de corect si tiramisu, desi ar mai fi trebuit insiropat.
Una peste alta, am inceput sa-mi mai schimb parerea despre restaurantele din hoteluri. Cine stie, poate mai gasesc cate o surpriza placuta.