La restaurant cu Peter Imre: Stand La Taifas

M-a atras numele restaurantului de saptamana asta: La Taifas. Mi se pare cel mai potrivit nume pentru un restaurant care se afla la noi in tara. Daca Romania nu s-ar chema Romania, atunci ar trebui numita La Taifas. Pentru ca e o tara de taifas.

La nivel declarativ, toata tara asta functioneaza impecabil: toti politicienii vor sa faca, toti oamenii de afaceri vor sa investeasca si au tot felul de idei. Declarativ, toti ne iubim, suntem ospitalieri, buni si harnici. Dar in mod cert calitatea numarul 1 a romanilor este statul la taclale. Altfel n-am fi, cred, o tara cu atatea talk-show-uri. La show si la talk stam bine – nu ne intrece nimeni. Partea practica a lucrurilor si facutul nu ne caracterizeaza. In schimb, de vorbit putem vorbi despre tot si despre toate, cu mare apetit.
Asa ca am ajuns la La Taifas. Decat sa stau la taifas acasa, cu viitoarea, cu care am sa stau de-acum incolo destul, mai bine am sters-o la Taifasul de langa Calea Victoriei. E bine ca s-a inventat casatoria, ca altfel barbatii si femeile ar trebui sa se certe cu oameni complet necunoscuti.
Revenind la La Taifas, e, dupa parerea mea, unul dintre locurile cele mai placute din Bucuresti, un adevarat bistro, cu o terasa foarte romantica si un interior elegant si primitor.
Cred ca terasa asta de vara aduce cu vremurile demult apuse, cand, la umbra copacilor batrani de la carciuma, puteai sa stai la masa si sa asculti romante in surdina. Din pacate, La Taifas parea sa sufere de un atac de schizofrenie muzicala cand am ajuns eu acolo, pentru ca, peste romantele de pe terasa se auzea Buddha Bar-ul dinauntru.
Problema o fi si din cauza ca in curte sunt doua corpuri de cladire diferite, cu doua nume diferite, dar cu acelasi proprietar, care probabil se straduieste sa dea dovada de cat mai multa creativitate, de unde si ghiveciul de muzici. Este cel mai bun exemplu care arata ca doua lucruri care sunt bune separat nu mai sunt neaparat la fel de bune si impreuna. Cu cele doua muzici e ca si cu Alianta asta – daca luati separat sunt dornici de treaba, impreuna nu mai e chiar asa.
Dupa ce am scapat de cacofoniile romanto-ambientale, am dat peste altceva. Cred ca am venit noi mult prea tarziu seara si muncitorii din cadrul Marii Asfaltiade fusesera prea harnici toata ziulica, pentru ca lampa de pe masa de epoca era asa de plina de praf incat ar fi putut lejer sa scrie meniul pe ea, in loc de tabla traditionala pe care se inscriptioneaza cu creta felurile de mancare. La fel si masa – de altfel o piesa frumoasa, de epoca, din lemn masiv, de un maron cald, dar ascunsa din pacate si ea sub un strat de praf.
Chelnerita mi-a explicat ca sterg praful de zeci de ori pe zi, dar degeaba, si am crezut-o, pentru ca am facut si eu o baie de praf mergand pe strada ca sa ajung la bistro. Asa ca pot sa va spun doar sa mai asteptati pana s-o asfalta si bordura strada, dupa care puteti merge linistiti, fara masca de praf sau tuburi de oxigen.
Altfel, locul e foarte frumos si nu stii unde sa te uiti mai intai: la oglinda venetiana imensa, la mobila de epoca eleganta, la care au sezut strabunicii nostri, la picturile murale care ar fi putut atat de usor sa cada in kitsch, dar care sunt incantatoare, la servetele-mileuri frumos colorate de pe mese sau la baruletul amenajat in acelasi stil retro.
E un loc care reuseste sa te transporte inapoi in vremurile bune, in perioada aceea de inocenta, stil, morala, politete si eleganta pe care nu cred ca o sa mai reusim vreodata sa o reeditam. Secretul bistroului consta in faptul ca iti da senzatia ca te afli in casa unui boier de demult, care stii sigur ca te va ospata bine la masa, dupa care o sa poti sta la taifas in fata unei cafele bune si, eventual, a unei chisele cu dulceturi.
Si meniul e traditional: musaca de vinete, varza ? la Cluj, ficatei cu ciuperci, prajituri facute in casa. Eu am inceput cu o zacusca foarte dulce si buna, din ardeii de sezon si alte legume nemodificate genetic. Dupa care, o musaca de vinete delicioasa: adusa la masa intr-o mini-tava de portelan elegant, e o musaca asa cum se face doar in Regat (Ardealul si restul tarii nici nu intra in discutie).
Carnea tocata marunt e asezonata cu cimbru si alte mirodenii si imbratisata strans de sraturi de felii carnoase de vanata coapta, peste care se afla o crusta acoperita cu o patura groasa de smantana. Si merita sa intingi un colt de paine in sosul rosu, din rosii proaspete si boia. E adevarata musaca orientala si de mult n-am mai mancat asa buna.
Daca luam in considerare musacaua, ma gandesc ca au adus si fanariotii un lucru bun in Romania.
In timp ce mestecam la musaca, ma uitam pe geam, la seara calduroasa de toamna si ma gandeam ca e numai buna de insuratoare. Si, ca un romantic incurabil ce ma aflu, m-am hotarat sa o aduc si pe viitoarea la La Taifas, ca sa invete sa faca musaca. Poate daca invata sa pregateasca asa minune, atunci taifasul de acasa nu va degenera in aruncatul vazelor. Si chiar daca se mai intampla, bine ca am unde sa vin: La Taifas.
Aici iti vine sa te pierzi prin saloanele Bucurestiului vechi, la o aruncatura de bat de palatul unde crea George Enescu si chiar in buza Caii Victoriei, unde demimondenele se plimbau ca sa fie vazute de adoratorii infocati.
Fetele cu sortulete in carouri completeaza fericit atmosfera, si parca le vezi pe chelneritele de acum un veac. Pacat ca strica tabloul cu incaltarile sport, dar asta este – nu poti sa traiesti numai in trecut, chiar daca a fost mai bun decat prezentul.
Ficateii cu ciuperci sunt exact asa cum trebuie sa fie si sosul brun merge numai bine cu franzela din cosuletul impletit. Cat despre tigaia picanta, carnea ar fi putut sa fie mai fezandata, mai marinata, mai batuta, mai fragezita.
Puiul asta sigur n-a fost nici aviar, nici sacrificat, pentru ca, la cat e carnea de tare, a murit de batranete. Adevarul e ca mancarea nu se numeste Tigaie frageda, dar eu stiu ca la fratele mai mare al restaurantului, adica la Bistro Ateneu, carnea e mult mai moale. Dar colega s-a consolat cu cartofii prajiti asezonati cu nitica afumatura. Si, apropo de pasari, mi-am amintit de intrebarea capcana – ce a fost mai intai: oul sau gaina? Noi stim ca a fost cocosul.
Dupa ce am ajuns si la varza a la Cluj, repet – varza trebuie facuta in Ardeal. Stiu ca am mai scris si saptamana trecuta despre varza, dar constat ca nu ma invat minte si tot recidivez, in speranta mea de a manca o varza decenta si aici.
Cat despre sarmalele Stefaniei, nimic nu se compara cu ele. Stefania e singura persoana din Bucuresti care stie cum sa trateze varza. Pacat ca nu si-a deschis un restaurant. Dar ceea ce intarzie nu inseamna ca nu se va intampla.
Inghetata de capsuni si ciocolata de la La Taifas e comestibila, iar negresele facute in casa sunt chiar ok. Cel mai mult mi-a placut prajitura de casa cu crema de vanilie, dulce si cu fructe acrisoare. E racoroasa si foarte potrivita pentru zilele inca foarte calde.
La Taifas e perfect pentru o seara de taclale, dupa cum sugereaza si numele, chiar daca ce e in farfurie nu e neaparat motiv de lauda. Si, la urma urmei, daca nu-ti mai vine sa te uiti in farfurie, locul e asa frumos ca te poti uita pe pereti si pe la mese. E un bistro bun pentru o seara linistita, cu muzica in surdina si iubita langa tine. Cine are si in asa fel incat sa nu te prinda nevasta.