La restaurant cu Peter Imre: Sperante desarte la Dudul de pe strada Sperantei
Ignorand vechea zicala conform careia nu e bine sa astepti prea multe de la un pom laudat, m-am aventurat, totusi, saptamana aceasta La Dud, sperand ca este, poate, exceptia care confirma regula, mai ales ca dudul cu pricina pare a fi foarte apreciat
Ignorand vechea zicala conform careia nu e bine sa astepti prea multe de la un pom laudat, m-am aventurat, totusi, saptamana aceasta La Dud, sperand ca este, poate, exceptia care confirma regula, mai ales ca dudul cu pricina pare a fi foarte apreciat. Entuziasmul meu s-a evaporat insa rapid, cand am intrat in restaurant si am constatat haosul omniprezent, de la decoratiuni meniu, ambianta si pana la serviciu.
Amplasat pe o strada retrasa, linistita, cu un nume care mi-a sporit sperantele, restaurantul promite, cel putin din exterior, o masa buna, tihnita si o ambianta familiara, intima. Ei bine, toate asteptarile mi-au fost inselate deoarece nimic nu se potriveste cu nimic: litografiile de pe pereti, posterele de francofonie in limba ceha, reproducerile dupa Toulouse-Lautrec – toate merg impreuna ca dudul in perete. Nepotrivirea este evidenta si intre scaunele de lemn si mesele cu picioare de nichel, care seamana perfect cu plansele folosite la defunctul Institut de Proiectare.
Mai mult, poate ca am eu o problema, dar mi se pare tare greu sa stau la masa ascutand muzica urland, mai ales atunci cand nu are nici o legatura cu mediul ambiant. De asemenea, le recomand proprietarilor sa vanda doua-trei dintre litografiile ce impodobesc peretii restaurantului si sa investeasca intr-o combina muzicala de la Metro, ca sa isi scuteasca oaspetii de tortura de a asculta acelasi pasaj muzical minute in sir, atunci cand discul sare si nu se gaseste nimeni sa il opreasca. Oricum, nu stiam atunci ca Julio Iglesias avea sa fie cea mai buna parte a mesei de pranz, chiar si in momentele in care muzica sa devine pur repetitiva, din cauza defectiunilor tehnice mentionate mai sus.
Toata aceasta babiloniada mi-a coborat cu mult asteptarile, dar partea interesanta nici nu incepuse inca. Pe “frontispiciul” meniului se intinde, imprimat cu litere de-o schioapa, motto-ul restaurantului “Intimitate si rafinament”. Daca prima parte este pe deplin adevarata, deoarece pe parcursul mesei am fost singurii clienti de la Dud, rafinamentul ramane sa fie descoperit de catre cei care sunt poate mai fini observatori decat mine.
In primul rand, dintre cele 15 pagini ale meniului, primele sapte contin o lista detaliata a bauturilor alcoolice. Dupa ce reusiti sa treceti de aceasta parte, urmeaza inca trei pagini care descriu specialitatile ce cad in sarcina bucatarului italian, care, in mod tragic, s-a imbolnavit de gripa tocmai in ziua vizitei mele. Asa ca a trebuit sa ma multumesc cu preparatele culinare romanesti, din pacate limitate la variatiuni sarace pe cateva teme: banalul cotlet de porc, o portie de pui sau berbec. In acele momente, mi-am amintit cu nostalgie de restaurantul de saptamana trecuta, unde toate preparatele din meniu erau disponibile si unde asteptarile nu mi-au fost deloc inselate. De fapt, desi restaurantul La Dud se lauda ca “bucatarii” sai stau permanent la dispozitia clientilor, cred ca nici macar singularul nu-si are locul in acest context, daramite pluralul.
Dupa ce meniul ne-a oferit primele indicii referitoare la rafinamentul de zile mari al locului, am regasit nota de eleganta sub forma unei pete mari maro ce se lafaia pe fata de masa alba, care sigur nu provine din reclamele la detergenti si inalbitori, dar, in schimb, acopera o alta fata de masa, de data aceasta albastra, asortata expert cu scaunele bordeaux.
Cat despre rafinamentul chelnerilor, dupa ce am indraznit sa intrebam de ce tiramisu trebuie comandat cu o zi inainte, ne-au raspuns raspicat “pentru ca asa e regula la noi”. Este o regula cu care probabil nu am sa ma intalnesc in urmatorii ani, deoarece voi evita cu multa perseverenta aceasta crasma.
Pe de alta parte, trebuie sa recunosc ca Gustarea Casei, din slaninuta si sunca de casa a fost delicioasa, dar cred ca ma voi muta definitiv din Romania in ziua in care nici macar slanina autohtona nu va mai fi gustoasa. La urma urmei, nimeni nu poate da gres cu slaninuta si ceapa, dar nu mi se pare ca e nevoie sa bateti drumul pana La Dud pentru a savura asa ceva.
Cum restaurantul este un exemplu viu de rafinament si eleganta, chelnerul a catadicsit sa ne aduca trei servetele de hartie cu mult dupa ce incepusem sa mancam si, in nemarginita-i marinimie, ni le-a lasat pe toate. De altfel, a fost de la inceput atat de absorbit de ritualul complicat al notarii comenzilor si de eforturile de a ma convinge sa aleg un gratar de porc, incat a realizat dupa vreo zece minute ca nu adusese un meniu si pentru partenera mea de masa. De asemenea, scolit probabil la o institutie unde rafinamentul se mananca pe paine, nu s-a deranjat sa elibereze masa de cele doua farfurii in plus.
Daca slaninuta cu mustar a fost buna (dar aici porcul a contribuit decisiv), ciupercile pane au fost o dezamagire – moi, ofilite, fade, iar din sosul de Rocquefort lipsea Rocquefort-ul. Dar ce mai conteaza, cand rafinamentul este atuul principal al casei?
I-am recomanda patronului, pentru ca tot se afla pe strada Sperantei la parter (vorba cantecului), sa se rezume la motto-uri mai simple: “bun-simt”, “ospitalitate” – asa cum ne asteptam sa fie la umbra dudului, si care sa inlocuiasca amalgamul ce ne-a intampinat.
De fapt, cred ca acest talmes-balmes a fost in buna parte generat de dorinta patronului de a fi politic corect si de a amesteca toate stilurile. Numai asa s-ar putea explica de ce ne-a fost dat sa il regasim pe Adrian Nastase intre Mihai Viteazul si Dracula, iar peste toti trona Teoctist. Aceasta combinatie de portrete, impreuna cu Vittorio Zecchin Venetianul ar fi acoperit toata paleta geopolitica. Totusi, as fi pus si litografia unui taranist sau macar o poza colorata a lui Calin Popescu Tariceanu, caci nu se stie niciodata.
Am fost intrerupt din contemplarea decoratiunilor de sosirea felului principal – cotletul de porc a fost oarecum digerabil, dar cartofii taranesti, al caror nume ma duce cu gandul la o mancare gustoasa pregatita cu ceapa si jambon din belsug, au fost aici doar niste banali cartofi taiati in felii subtiri si prajiti intr-o baie de ulei. Din pacate, jumatate din cantitatea de ulei a ramas imbibata in cartofi, care au fost astfel pur si simplu necomestibili.
In aceste conditii vitrege, nici nu am mai schitat o tentativa de a cere desert, ci am fost multumit sa cobor cat mai repede din dudul rafinat.
In loc de incheiere tin sa le spun cititorilor ca, desi scrisul acestei rubrici pare o treaba tare placuta si satisfacatoare, din cand in cand “norocul” ma aduce si in locuri precum La Dud. Am avut doua optiuni: fie sa ma ridic sa plec, fie sa avertizez cititorii ziarului sa se fereasca de asemenea corcituri produse de economia de piata. Am ales a doua varianta, cu riscul unei indigestii.
Strada Sperantei nr. 7. Rezervari la tel: 312 41 68
peter.imre@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
București, ce bine că ești! Cum arată un city break în Capitală la recomandarea Anei Rubeli? „Aș începe cu zona Cotroceni, apoi Icoanei-Ioanid, aș continua pe străzile din jurul bulevardului Dacia, apoi spre Armenească și Cartierul Evreiesc”
Cristina Roșca, După Afaceri Premium: București, ce bine că ești!
