La restaurant cu Peter Imre: Siam, arome regale si zambete

Bine ca s-a terminat si campionatul asta si, cu el, isteria microbista. Pe de alta parte, e reconfortant sa vezi ca nu numai noi suntem mitocani. Cat de subtire e pojghita dintre sublim si derizoriu! A fost tare greu sa-mi aleg o echipa cu care sa tin in finala – unii dau cu capul, iar ceilalti au confirmat o teorie care imi incoltise de mult in minte.

Sunt convins ca, daca noi avem o problema ca popor, este pentru ca fondul genetic dacic a fost perfect, dar ne-au infestat si alterat romanii, cu gena clevetelii, a hotiei si a minciunii, care sunt clar latine. Getodacul era bland si linistit – cromozomul latin e cel care ne-a stricat bunatate de popor.
Saptamana asta, dupa ce am petrecut o ora la telefon intr-o disputa cu unul dintre romanii al caror fond genetic a fost distrus intr-o proportie mai mare decat al altora, am decis sa ma indrept spre meleaguri mai blande, mai primitoare si mai zambarete. Asa ca am ajuns in Thailanda, care nu degeaba e supranumita “tara zambetelor”. De fapt, nu m-am dus chiar pana in Thailanda, ci pe Mihai Eminescu, la restaurantul Siam, care mi-a amintit de o tara minunata si un popor asijderea.
Thailanda e una dintre cele mai fascinante tari din lume: are mare, rauri, jungla, munti, tot ce-si poate dori un om. Pe langa toate astea, mai are si probabil una dintre cele mai complexe bucatarii din lume, comparabila dar si foarte distinctiva de gastronomia chinezeasca. E o tara care a invatat ca turismul aduce mai multa bunastare decat orice alta latura a economiei, deci isi dau toata silinta sa atraga si sa farmece cat mai multi turisti. Am avea ce invata de la ei – modul in care thailandezii si-au organizat industria turistica e poate cel mai profesionist din toata Asia. De la celebrele croitorii unde in 24 de ore iti fac costume pe masura atat de bune incat te tin o viata pana la excursiile in jungla – totul e destinat turismului. Iar mancarurile sunt o parte majora a turismului thailandez, dar si a vietii lor. Asa de importanta e mancarea, incat, atunci cand se inchina in fata nenumaratilor Buddha din aur, bronz, lemn sau lut, localnicii ii lasa zeului si ceva de-ale gurii.
Pentru ca stiu ca mancarea e una dintre cele mai mari bucurii ale vietii. In Thailanda, toata lumea gateste – strazile sunt intesate cu comercianti ambulanti care fac chiftelute cu susan, frigarui de creveti cu sos de chili sau ghimbir, iar celebrii vanzatori din piata plutitoare din Bangkok ofera banane prajite, fierte, coapte sau fripte (cred ca am vazut fructul asta pregatit in 50 de feluri), cu sos de susan, miere sau soia.
Daca am deprinde 5% din disciplina lor si din respectul pe care il au fata de istorie, am avea mult de castigat. Si am mai putea sa ii imitam si in ceea ce priveste atitudinea – stiu ca nu prea avem motive de fericire, cu inundatiile, minunatii nostri politicieni si alte asemenea calamitati, dar am muri daca am mai si zambi din cand in cand in loc sa stam tot timpul incruntati si sa ne plangem de viata? La Navodari, de exemplu, unde mai merg eu, exista si oameni fericiti, iar pizzeria prietenului meu, impropriu numita Shark, e cea mai buna de pe intreg litoralul romanesc. Deci inca un motiv de a zambi. Dar ma uit apoi la televizor si vad numai oameni nefericiti si mohorati. Poate traiesc eu in alta tara si nu-mi dau seama. Sau poate e adevarata teoria si exista intr-adevar doua Romanii.
Am avut norocul sa ma pot duce in Thailanda inainte de ’89 si pe urma sa merg aproape anual, pentru ca e o placere sa fii printre oamenii care chiar vor sa te faca sa te simti bine, de la conducatorul de touk-touk pana la ghidul care te duce in inima junglei. Tahilandezii sunt, prin definitie, un popor fericit. In desele mele vizite, nu am auzit niciodata vreun localnic sa se planga, indiferent de conditia sociala sau financiara. Toti se bucura de ceea ce le-a dat natura, de la vanzatorul din Bangkok pana la proprietarul de restaurant din Pattaya. Vizitand jungla la celebrul pod de pe raul Khwai, mi-am amintit de luptele din cel de-al doilea razboi mondial, dar acum totul e liniste si pace si, bineinteles, zambete. Tot acolo am mancat si desert din untura de peste: daca nu sunteti foarte curiosi, sa nu gustati niciodata.
In drum spre Siam-ul bucurestean, ma gandeam ca locul e un indiciu al faptului ca economia romaneasca merge mai bine. Altfel cum ar putea sa apara din ce in ce mai multe restaurante care mai de care mai exotice, la care nici macar nu ne-am fi putut gandi in urma cu cativa ani? Siam este, in mod cert, unul dintre cele mai frumoase restaurante din Bucuresti. Totul e armonios: mobilierul confortabil, nuantele placute si luminoase, culoarea locala data de statuetele si gravurile thailandeze sau de florile de lotus stilizate. Spre marea mea usurare, ambianta nu e stricata de vreun FM din care sa emane ultimul slagar al Andrei, ci cateva ore am ascultat numai acorduri thailandeze.
Prin urmare, m-am simtit ca in Thailanda (adica am avut parte de respect, zambete si servicii impecabile), ceea ce e mare lucru intr-un oras faimos acum in toata lumea pentru lipsa de maniere a locuitorilor sai. Pentru mine a fost ca o gura de oxigen, dupa ce toata ziua m-am luptat cu o lume in tranzitie, unde reusesc sa ma cert cu oameni care nu se tin de cuvant si nu isi fac treaba cu seriozitate.
Cum m-am asezat la masa insa, stresul si nervii mi-au disparut ca prin minune. Iar cand chelnerul angelic mi-a adus Thom Kha Goong, am ajuns chiar la concluzia ca viata e frumoasa. Thom Kha Goong e o supa din lapte de cocos, cu mult ghimbir, iarba de lamaie si bucati roz de creveti bine fierti. Din tot ce am gustat prin peregrinarile mele prin lume, este una dintre cele mai speciale mancaruri, care isi schimba gustul: cand e fierbinte e foarte aromata, dulce-acrisoara, iar cand se mai raceste e picanta. Laptele de cocos o face cremoasa, ca un fel de smantana proaspata si gustul crevetilor asezonati cu iarba de lamaie se amesteca armonios cu bucatelele de ghimbir. Iar ciupercile albe ca laptele stau ca o coroana pe acest edificiu de arome neobisnuite pentru un european. Cu siguranta, numai un bucatar thailandez poate sa combine atatea ingrediente fara sa creeze un talmes-balmes de gusturi. Tin minte ca am avut parte, la prima mea vizita in Thailanda, de un ghid inimos care m-a dus la Kanchanabury, vechea capitala a imperiului Siam, si acolo am mancat pentru prima data aceasta minunata supa pe care o savurez de fiecare data cand am ocazia sa merg in Thailanda sau pe alte meleaguri unde exista restaurante thailandeze.
Am gustat si din frigaruile de pui cu sos de alune si pudra de curry. Carnea provine de la cel mai gustos pui fabricat vreodata, de la gripa aviara incoace. E moale de ti se topeste in gura, marinata peste noapte in lapte de cocos si pe urma acoperita cu sofran auriu. In farfurioara de alaturi – un sos gros si dulce de alune, chili, lapte de cocos si cine stie ce alte minunatii thailandeze.
Carnea de pui cu ghimbir e frageda, intr-un sos de care nu te mai saturi si fiecare leguma plesneste de sanatate si culoare, de la capatanile mititele de ceapa verde pana la morcovul dulce, ardeii grasi crocanti si bucatelele de ghimbir. Din lipsa de fantezie, pot doar sa spun ca mancarea asta e o simfonie de gusturi. La fel ca si o alta combinatie deosebita – aripioare de pui crocante, umplute cu carne de porc tocata si cu taietei transparenti.
Excelent si orezul prajit in stil thai, cu fasii de carne de pui, creveti decorticati, ceapa verde, oua si ingrediente specifice. Are un gust atat de bun incat iti vine sa uiti de ce mai e pe meniu si sa te indopi doar cu orez. Iar farfuriile fine de portelan, plasate cu grija pe tavi cu manere de inox, te imbie si mai mult la mancare. Noi nu am incercat dorada la cuptor, specialitatea doamnei Pakjira, dar credem ca nu poate fi decat foarte buna, avand in vedere ca dansa este, dupa cum ne anunta meniul, sefa sefului bucatar (ambii bucatari sunt thailandezi sadea). Cum si eu sunt sef la locul meu de munca pana cand ajung acasa, unde apare sefa sefului. Dar daca toata lumea ar avea o sefa cum am eu, viata pe pamant ar fi o fericire continua.
Ce ambasador mai bun poate avea o tara decat un restaurant de genul acesta? Se spune ca dragostea trece prin stomac, dar eu pot sa spun ca si ratiunea tot pe acolo are drum.
E foarte greu sa gandesti limpede pe stomacul gol. Ultimul care a incercat sa oblige un popor sa fie fericit si sa gandeasca pe burta goala a sfarsit-o destul de trist. S-a dovedit a fi o filosofie destul de paguboasa, mai ales pentru el.
Eu nu cred in stomacuri goale, asa ca am facut toate onorurile desertului – banane fierte intr-un lapte de cocos aromatizat cu tot felul de mirodenii, orez cu mango si o inghetata asa de buna ca imi venea sa cer un bis.
Pacat ca thailandezii nu au jucat si ei la Campionatul Mondial – ar fi zambit tot timpul. Ar fi alergat cu multa gratie pe teren si n-ar fi dat nimanui vreun cap in gura sau un bocanc in piept. Pe de alta parte, ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca ajungeau romanasii nostri in finala si, in loc de Materazzi, ar fi fost Mirel Radoi.
Cred ca iesea al treilea razboi mondial, se darama stadionul si nici gazonul nu mai ramanea din el. E ciudat ce mult mi-a schimbat campionatul asta perceptiile despre popoare. N-as indrazni sa generalizez, dar atitudinea lui Zizou concentreaza parca toata gandirea galica – daca ma superi, iti trag un cap in gura. Pe de alta parte, nemtii, despre care stiam ca nu se opresc decat la Moscova, au demonstrat o eleganta si o ospitalitate de invidiat de oricine; olandezii, despre care credeam ca se scoala si se culca cu lalelele, au lasat niste crampoane de mai trebuie sa treaca multe operatii de menisc pana cand vor fi uitate; portughezii, neam boem si micut, au intrecut pana si Steaua in cantonament; cat despre diplomatia si eleganta franceza, au pus capul pe i pe tot campionatul.
La Siam insa va garantez ca o sa uitati de toata nebunia si o sa va simtiti departe de lumea dezlantuita, leganati de clinchetul muzicii thailandeze si rasfatati cu cele mai bune mancaruri ale sefului bucatar si ale sefei sefului bucatar.