La restaurant cu Peter Imre: Sfantul Gheorghe cucereste inima Bucurestilor

S-au desteptat ungurii – in loc sa incerce sa cucereasca Romania prin razboaie (care oricum nu se mai poarta prin partea asta a lumii), au inceput cucerirea Bucurestiului taman in buricul targului, si anume in centrul istoric.
Vad ca nu ii intereseaza Bercenii sau extremitatile Rahovei, ci si-au dat seama ca Lipscanii si toate casele din perimetrul asta, asa jerpelite cum or fi ele dupa 50 de ani de constructie a noii oranduiri, au mare potential. Dupa cum ne-a promis Adrian, aici o sa fie inima Bucurestilor. Si ce interesant va fi cand o sa coboare din autocar turma de turisti japonezi, experti in Europa de Est, si, tocmai in centrul istoric, o sa dea de o csarda ungureasca.
Cucerirea prin gulas, asta e tehnica. Armele sunt supele fierbinti, iar uniforma ostasilor (care lucreaza sub acoperirea de chelneri) se compune fie din pantaloni negri si un laibar de catifea rosie cu cheutori de piele neagra, fie din fuste largi si camasa alba ca spuma laptelui.
Adevarat e ca gastronomia e, poate, cel mai insemnat ambasador si, daca stii cum sa te slujesti de ea, poti sa-ti asiguri dominatie mondiala. Nu cred ca o sa uit vreodata ce-am vazut in Thailanda, pe o strada eleganta si aglomerata din Bangkok, unde, in fata unui restaurant, se lafaia o tabla mare pe care scria cu litere de-o schioapa: “Servim gulas”.
Mie mi-a fost foarte pofta de un gulas saptamana asta, dar, din fericire n-a trebuit sa ma duc tocmai pana-n Bangkok, ci, cum spuneam mai devreme, numai pana-n centrul istoric, unde s-a deschis de curand un nou restaurant unguresc, St. George. Desi e imprejmuit de pravaliile saracacioase si scapatate din zona, locul are o eleganta de-a dreptul nobiliara, cu o terasa bine garnisita cu flori si un interior foarte elegant, dar si primitor. Parca vezi cucoanele cu crinoline facandu-si vant cu evantaiul sub candelabrele de cristal, elegante si demne, fara zorzoane. Oglinzile mari, cu rame aurite, merg foarte bine cu tapetul moarat, iar pardoseala veche, bine slefuita de pasii clientilor, nu a fost acoperita, ci e lasata la vedere, incadrandu-se foarte bine in peisaj.
Mobila imperiala, grea, sculptata, straluceste in lumina calda a candelabrelor. Fetele de masa si servetele din damasc brodat sunt albe ca zapada care luceste printre brazii de pe Harghita, iar in sfesnicele de argint palpaie cate o lumanare eleganta si palida, cat sa sublinieze romantismul subtil al locului. Vesela de portelan alb si fin se incadreaza perfect in aerul aristocratic.
Asa farfurii si stergare cred ca avea baronul Eszterhazy la masa, alaturi de pahare burtoase de vin de epoca, in care incape jumatate de carafa Egri Bikaver – sangele taurului de la Eger.
Iar Juliska, chelnerita rosie in obraji, asteapta ca fiul baronului sa se indragosteasca de ea. Bineinteles ca al ei coleg, tanarul din secuime care se uita si el cu jind la ea, nu il prea are la inima pe fiul baronului.
Numai ca el poate sa-i ofere doar sentimente curate, in vreme ce nobilul are Mercedes si multe perspective – se poate face investitor sau, si mai bine, patron.
Vorbeam de romantism. Ei bine, tocmai cand te uiti peste masa la iubita sau la nevasta, cum ii joaca flacara lumanarii in ochii patimasi, atunci incepe sa cante dulce, oarecum in surdina, un lautar tigan care mangaie vioara mai abitir ca pe o femeie. Nici nu-i de mirare in cazul asta ca scoate niste sunete atat de seducatoare, de-ti vine sa nu mai pleci niciodata din locul asta.
Singurul element mai razboinic din toata ecuatia este tabloul imens care il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe omorand balaurul. Dar parca si el capata o expresie mai blanda in momentul in care lautarul ciupeste strunele viorii. Cat despre meseni, chiar daca ar avea vreun stres, degetarul de palinca oferit din partea casei si cateva pahare de vin rezolva rapid si problema asta, ca sa se poata bucura toata lumea in liniste de mancare, atmosfera si de muzica. Palinca e din pere Williams, cele mai nobile din lume si, cand ti se aduce degetarul cu licoare, simti un parfum care umple camera si nu poate fi batut decat de aroma unui Tokaji de 5 puttyon.
Dupa ce dai pe gat palinca, te dregi cu felii groase de paine de casa prajita pe plita, nu la toaster, peste care pui jumari in untura, tinute la borcan. Asta ca gustare, tot din partea casei. Sau tot peste painea prajita se intinde niste branza frecata cu boia, la care, daca mai pui si niste muraturi, se cheama ca deja ai mancat bine.
Dar cine vine la un restaurant unguresc are o tinta clar stabilita – sa manance mult si bine. Asa ca antreurile mi-au facut pofta sa mananc o supa de gaina sau niste ficat de gasca asa cum numai ungurii stiu sa faca. Daca va preocupa nivelul colesterolului, va spun dinainte: nu va obositi sa mergeti la St. George pentru ca e genul de restaurant unde arunci pe geam toata cumpatarea si mananci mancare grea.
Un gourmet care se uita la calorii este precum o curva care se uita la ceas. In momentul in care te asezi la masa, trebuie sa fii pregatit sufleteste pentru mancaruri cu nume precum “Fezandat sub sa de cal” (adica biftec tartar) sau “Nu te lasa sa dormi” (gulas de fasole). Ce-i drept, am vazut ca s-a strecurat pe meniu si ceva cu denumirea “De la asta nu te ingrasi” (mozzarella la gratar cu legume), dar sa fim seriosi – cine se duce la un restaurant unguresc si alege o salata in detrimentul gulasului?
Cu siguranta ca eu nu sunt genul asta de persoana, asa ca, dupa ce am cerut un supliment de jumari in untura, am continuat in forta cu gulasul care nu te lasa sa dormi. Ce diferenta fata de Becker Brau! O supa foarte groasa, plina cu fasole, cu bucatele de carne, o zeama rosie ca sangele si picanta ca orice gulas care se respecta. Sigur au fiert ditamai ciolanul in oala, de are un gust asa de bun. Excelenta si supa de gaina cu taitei, iar dependenta de ciuperci a declarat ca “Bogatia padurilor”, alias supa ungureasca de ciuperci, a fost o desfatare, cu felii mari si gustoase de ciuperci, intr-o crema dreasa cu smantana.
La felul doi, insa, ma astepta o mare dezamagire – eu venisem chitit sa mananc ceva ficat de gasca, fie ca era cu piure de castane, in untura proprie, cu ghiveci, cu smantana sau cu mere si ceapa.
Tocmai cugetam serios daca, in numele unei solide documentari jurnalistice, n-ar fi cazul sa gust din toate, cand tanarul chelner mi-a aplicat lovitura de gratie comunicandu-mi ca nu au ficat. Cum ca, de vreo saptamana, in Bucuresti e penurie de ficat de gasca. M-am simtit ca omul care crede ca a castigat un milion de dolari la loterie, numai ca sa vada in ultimul moment ca a gresit o cifra.
Am jelit ce-am jelit si, ca sa nu plec nemancat, m-am oprit la costita la cuptor, care m-a mai consolat: crocanta, cu un stratulet fin de grasime si cu cartofi prajiti, e numai buna pentru oamenii deprimati de lipsa ficatului de gasca. Foarte bun si puiul cu piersici si sos de lamaie, o combinatie originala, dar reusita. Papricasul nu urmeaza intocmai reteta pe care o stiu eu, dar e bun si merge cu galustele umplute cu branza de burduf.
St. George e un restaurant familiar si elegant in acelasi timp, ca si cum baronul l-a amenajat special pentru el si prietenii lui nobili. E genul de loc unde faci un efort sa te imbraci elegant si o pui pe doamna sa-si puna blana de nurca. Dupa care te minunezi de maiestria tiganului care mai intai face sa planga vioara pe niste acorduri de “mama, unde esti?”, dupa care o drege imediat cu arii sprintare. Il vad aici pe Guyri Frunda explicand teoria autonomiei cu argumente sub forma de palinca si jumari in untura.
Tin minte ca, prin anii ’80, la Budapesta era un loc denumit “Restaurant Bucuresti”, care era, cred, unul dintre cele mai cautate din oras: nu intrai decat cu rezervare, facuta cu cel putin o saptamana inainte. Se inghesuiau si ungurii si strainii la mititei, mamaliguta cu branza si smantana, zacusca si salata de vinete. De ce nu exista mai multe restaurante romanesti in Occident? De ce nu deschidem cate unul la Amsterdam, la Roma, la Madrid? Daca tot se duc pe-acolo capsunarii nostri, ar putea sa faca macar o carciuma cu mititei si sarmalute.
Desertul m-a mai consolat, pentru ca bananele caramel (desi din cate stiu eu Ungaria nu e tara tropicala) cu scortisoara, inghetata si frisca sunt foarte bune, ca si clasicul somloi.
Bune si clatitele cu visine si piure de castane, servite cu sos cald de vanilie si frisca. Numai asa am mai reusit sa uit de absenta ficatului. St. George primeste 3Imre pana venim si gustam din ficat. Ii inteleg ca Budapesta e departe si ca meniul e greu, si la propriu si la figurat, dar daca ai o sectiune intreaga cu feluri de mancare din ficat de gasca, atunci e mai mare rusinea sa nu oferi nici macar unul. Sa nu ai ficat la un restaurant unguresc e ca si cum din rosu-alb-verde ar lipsi o culoare sau ca si cum coroana Sf. Stefan n-ar mai avea crucea in varf. ~sta e ungur de compromis, ? la Verestoy.
Ce nu face omul pentru o bucata de cherestea? Pardon, pentru un client. Compromis de cherestea – asa e si restaurantul. Iar bucataria mai trebuie rafinata, pentru ca se vrea restaurant unguresc, nu ardelenesc. Cu alte cuvinte: aduceti, domnilor, ficatul de gasca si mai vorbim!
Str. Franceza nr. 44.
Rezervari la: 021/317.10.87