La restaurant cu Peter Imre: S-o tulim la Tulin

Asa am ajuns la Tulin, un restaurant care initial mi-a amintit de Tusin, mongolezul de la poalele blocurilor la care am aterizat acum ceva vreme. Dar odata ajuns la Tulin, mi-am dat seama ca nu au absolut nimic in comun. In primul rand, Tulin este situat langa Schitu Magureanu, la o aruncatura de bat de Cismigiu, intr-una dintre cele mai romantice si mai frumoase zone ale Bucurestiului, care au reusit, nu se stie cum, sa supravietuiasca entuziasmului constructiv al comunismului si post-comunismului (Doamne, cat poate fi de romantic parcul Cismigiu!). Prin urmare, e normal ca Tulin se afla intr-o vila fermecatoare, luminoasa, cu camere dispuse neasteptat, cu pereti inalti, ferestre care dau spre parc si mobila eleganta. Mesele nu sunt multe, pentru ca probabil proprietarul nu a vrut sa sacrifice intimitatea si confortul clientilor in favoarea unei inghesuieli care sa-i mai stoarca niste castiguri. Daca ajungeti, va sfatuiesc sa mergeti la etaj, de unde privelistea e foarte frumoasa, iar intr-o incapere ceva mai pitita e amenajat si un separeu intim.
Tulin trimite cu gandul la Beirutul de dinainte de razboi, leaganul tolerantei si multiculturalismului, unde fiecare aducea ce era mai bun din neamul lui – unii excelau la partea comerciala, altii la latura culturala, iar altii la arta gastronomica.
La Tulin asa te simti – si decoratiile, si atmosfera, si serviciul si, dupa cum se va vedea, mancarea sunt de top, pe gustul bon-viveurilor din vechiul si nobilul Beirut. E, dupa parerea mea, cel mai elegant si mai autentic restaurant libanez, unde te invaluie o atmosfera de Levant, definita de convivialitate, dar si de intimitate. Cand te uiti pe geam, in timp ce astepti humusul si ayranul, parca esti pe alt taram. Sigur, la noi infloresc ciresii si magnoliile, nu cedrii Libanului, dar tot e frumos.
Si au venit si antreurile – crema de iaurt cu menta si cu ulei de masline e genul de delicatesa din care mananci pana ti se face rau, dupa care mai stai putin si o iei de la capat. Din fericire, noua nu ni s-a facut rau, pentru ca, din pacate, nu comandasem asa multa. Extraordinar humusul cremos, usor picant, presarat cu muguri de pin crocanti (nu doua boabe amarate, ci din belsug), care inoata si ei in ulei de masline si care pot fi amestecati cu bucatele de carne sau cu boabe mari de naut cat fasolea. Excelenta crema de branza cu ceapa, ca si pasta iute cu nuca si pesmet. Toate au nume mai mult sau mai putin exotice, dar chelnerita tinerica stia meniul ca pe apa si nu s-a incurcat la niciuna dintre multele noastre intrebari, nu ne-a gresit comanda si toata mancarea a venit repede.
Nu stiu daca sunt cumva vreun snob sau daca doar imi place eleganta, dar ma simt tare bine aici. Iar eu cand ma simt bine, incep sa si gandesc. Si la Tulin ma gandeam ca mi se pare fascinant ca nu numai ca nu ne ajung politicienii nostri, ci ne mai vine si o turma din import pentru summitul asta – intalnirea intergalactica a saracilor cu duhul. Nu-i nimic ca nu i-au lasat pe astia antiglobalizare sa intre la summit, dar pe mine nu au reusit sa ma dea afara din tara pe perioada asta si am de gand sa-mi fac vocea auzita impotriva globalizarii. Macar in familie. Trebuie sa luam atitudine. Cum altfel am putea sa ne aparam identitatea nationala, asa de greu castigata? Secole ne-au trebuit sa ajungem la nivelul de superficialitate si suficienta actuala, astfel incat ar fi o tragedie sa le pierdem tocmai acum din cauza globalizarii.
Eu nu am avut nimic de pierdut pentru ca mi-am petrecut o buna parte din seara la Tulin, macar si pentru Arayes cu piept de pui, ciuperci si cascaval – de fapt o lipie umpluta cu cele de mai sus si data la cuptor pana cand lipia se face crocanta, puiul – foarte fraged, iar cascavalul se topeste. Tot la felul principal ne-am desfatat si cu bucatele de muschi de vitel in sos de rodie, cu feliute subtiri de ceapa. In acelasi timp au venit si ficateii si feliile de piept de pui intr-un sos de ulei de masline, lamaie si menta din care nu cred ca a mai ramas vreo picatura dupa ce ne-am luptat sa ne intindem bucatile de lipie in strachina. Carnea se aduce int-un vas de lut, plasat pe un suport in care palpaie o lumanare, astfel incat mancarea nu se raceste si tu poti sa te intinzi cu masa cat ai chef. Ceea ce e si indicat in traditia meselor din Orient – te asezi la masa de pranz si termini a doua zi pe seara.
Ceea ce va si recomand in timpul summitului – in loc sa stati trei zile si trei nopti in trafic, ceea ce probabil se va intampla, mai bine efectuati un sejur la Tulin, ca sa va relaxati si sa mancati bine. Imi amintesc ca, in urma cu zece ani, la Madrid, ne tot milogeam de clubul asta select, doar-doar ne-o baga si pe noi cineva in seama. Iar astazi gazduim ditamai summitul. Nu e mic lucru. Eu chiar nu pot fi acuzat ca as avea o parere ultrapozitiva despre politicienii nostri, dar trebuie sa recunosc – au fost de stanga, au fost de dreapta, dar, cum-necum, am intrat si in UE, am ajuns si in NATO, iar summitul se face aici, nu la Budapesta. Ceea ce ar trebui sa-i ajute pe occidentalii geographically-challenged sa faca, in sfarsit, deosebirea dintre cele doua capitale. Dupa cum spune proverbul, “Trebuie sa faci lucrurile sa se intample, pentru ca nimic nu se intampla de la sine”.
Dar bineinteles ca, de data asta, multa lume isi aroga meritul si nimeni nu sufla un cuvant despre omul care totusi a facut primul pas, si nu numai, ca acest summit sa se intample aici – pe vremea aceea ministru de externe, Mihai Razvan Ungureanu. Ar fi bine daca cineva i-ar multumi, la SIE, DIE sau pe unde o mai fi acum, pentru ca de la el a pornit ideea. Pentru ca, pana la urma, nu de la ministrul muncii si nici de la cel al culturii nu a venit initiativa.
Revenind la mancarea delicioasa de la Tulin, tot la felul principal a venit si niste pui dezosat, facut probabil la jar dupa cum arata, si atat de fraged ca il mancam doar cu furculita. N-am mai gustat asa ceva in niciun restaurant bucurestean. Pe langa faptul ca se topeste in gura, e picant, e crocant, parfumat – o sa-l numim puiul Dior (ca sa ma simt si eu mai aproape de Madame Sarkozy, macar asa).
La desert, neaparat incercati Kilimanjaro – inghetata de vanilie, cu pepene galben, caimac, miere si fistic. O incantare, care sa va faca sa uitati de trauma logistica a summitului. Vad ca la asta nu ne-am pierdut dexteritatea – vine Ceausescu, se vopsesc frunzele, gardurile, se baga mancare in magazine. Acum ca vine Bush – acelasi lucru, doar ca mancare aveam deja. Eu va recomand mancarea de la Tulin.

Str. Pictor Stahi nr 2. Rezervari la: 021/314.40.01

Cultură /La restaurant cu Peter Imre