La restaurant cu Peter Imre: Romanesti la Nicoresti

Toata lumea spune ca oamenii se pricep la fotbal si la politica. Eu cred ca ar trebui sa fie vorba de mancare. Este neexploatata inca de barbati ca zona de seductie, lasand loc liber lui Chisu, care spune el ca e singur sub dus, dar noi stim ca acolo era o mega inghesuiala. Eu nu pentru seductie m-am apucat de rubrica asta acum cinci ani, ci ca sa mai citeasca si romanul cate ceva despre gastronomie, ca e pacat sa nu avem de ales decat intre politica si sport.
Iar acum, la primul cincinal, pot spune ca nu imi pare rau de toate kilogramele acumulate, pentru ca am reusit sa trec prin majoritatea restaurantelor bucurestene. Bine ca se deschid mereu altele noi, ca sa pot continua sa scriu despre tocanite si politicieni. Sau tocanite de politicieni. Tot aia.
Mai e putin si vine a doua Inviere de anul asta, dupa care vacanta mare. Si acum ca suntem asa de populari de la summit, o sa dea navala hoarde de turisti straini, care trebuie sa aiba ocazia de a cunoaste valorile neamului – cele gastronomice adica: nu creveti Black Tiger cu black tie, ci purcel la tava. Obiceiurile si gusturile dacice. Pacat ca asta al nostru e din Constanta – daca ar fi fost de la Sarmizegetusa am fi promovat valorile dacice. Pe cand Marea Neagra e cu homari, creveti. Iar o sa ne confunde lumea. Dar in momentele astea cand incepem si noi sa intram tot mai adanc in Europa ar trebui totusi sa avem puncte de diferentiere. Si de asta Nicoresti e un loc minunat, pentru ca e de ajuns o vizita aici si pana si cel mai neamt neamt isi da repede seama care e treaba cu neamul romanesc.
Bine ca altii fac prostii din astea cu cavalerii Mesei Rotunde si servesc fripturi fara tacamuri. Nicoresti reuneste tot ce e mai caracteristic poporului roman – un kitsch autentic, pe care poti deja sa-l numesti arta naiva, opera realizata de taran cand e liber sa decoreze dupa pofta inimii: macrameuri de lemn, lambriuri pana in tavan, pavoazate cu tablouase si cu buciume. Cel putin mileurile de lemn imi aduc aminte de cursurile de traforaj de cand eram pionier si cand realizam si eu tot felul de capodopere, plus papuci din papusoi – da, stiu sa impletesc papusoiul. De acolo, nimic nu m-a putut opri sa o iau catre agronomie si apoi direct catre tutun.
Revenind la restaurant, nu cred totusi ca legumele de plastic de pe pereti tin de cultura geto-dacica. Macar sa puna ceapa adevarata si o schimba o data pe saptamana, dar e autentica. Nu stiu daca poporul roman e harnic sau destept, dar cu siguranta e autentic. Din acest motiv am dorit si eu sa fiu cat mai autentic, asa ca am pozat langa o imagine de-a mea din tinerete. Nu vreau sa iau titulatura nimanui – e vorba doar de o poza cu mine cand eram mai tanar si incercam sa-mi intretin familia.
Acum imi permit sa mananc la restaurant, asa ca m-am bucurat din plin de mancarica de urzici cu mamaliguta si cu mult usturoi, facuta parca de bunica mea de la Targu-Mures (pana acum am scris despre cealalta bunica, dar in urmatorii cinci ani imi propun sa o mentionez si pe a doua). Asta ca sa nu mai spun ca urzicile demonstreaza cu varf si indesat ce natie de inovatori suntem – singurul popor care mananca verdeata de pe marginea drumului, crescuta ad-hoc. Oare cum puteau sa creada romanii care cresteau maslini si ton ca vin aici si pot sa ne bata pe noi care traiam cu corcoduse si crengi de copac?
Mancarea de bame e, la randul ei, specifica poporului roman, pentru ca nu am mai intalnit-o nicaieri prin lumea asta. Si am tot mancat tot felul de lucruri.
Ciorba de fasole cu afumatura e mai degraba varianta ardeleneasca, intre ciorba si supa adica, groasa (pentru ca a stat cateva zile in cazan, nu a fost pregatita azi-dimineata) si foarte usor acrita. Se vede treaba ca baietii astia de la Nicoresti au facut o selectie din bucataria romaneasca. Noi ne tot plangem ca babele la baia comunala ca avem o tarisoara mica, dar intre bucataria din Oradea si cea din Tulcea e o mare diferenta. ~stia de la Nicoresti au crap din raurile patriei, vanat din padurile patriei, porc din gospodariile patriei si urzici din santurile patriei.
Dupa ce am dat gata ciorba, m-am mai uitat in jur, multumit sa ma aflu in aceasta oaza de romanism. Sigur ca, pe langa buciumul de pe perete se mai afla intr-un colt si un casetofon din care emana ultimul slagar Reamonn, iar lemnul de pe pereti era contrastat de copaceii ornamentali argintati. Dar, una peste alta, atmosfera e foarte interesanta. E un amestec ok – simti ca esti in secolul 21, dar simtul dacic nu moare niciodata: indarjirea, simtul estetic, dorinta de justitie si bine, ospitalitatea incrancenata (“daca vine la noi, apai sa se simta bine!”). Tot la FM-ul de pe geam am ascultat un ditamai calupul de reclame – am auzit ca acuma si domnul Chisu mai inainteaza in varsta si nu mai poate sa stea singur sub dus decat pe un scaun, asa ca si-a diversificat activitatea si face reclama la hipermarket. Poate ademeneste pe acolo vreo casiera mai nestiutoare.
Dar eu mi-am dat seama ca noi suntem un popor fericit. Fata de nordici si toate neamurile astea depresive si sinucigase care considera ca fericirea e sa poti sa faci ce-ti place, noi am invatat sa ne placa ceea ce facem. Si ce suntem – ca de schimbat evident nu avem nicio sansa sa schimbam ceva – ne caram cultura si trasaturile de peste 2000 de ani.
Si tot gandeam si filosofam asa, pana mi-am dat seama ca, poate din cauza ca era duminica si personalul fie era putin pe acasa, fie se pregatea de Paste, nu prea s-au grabit sa ne serveasca. Am inceput chiar sa ne impacientam dupa ce trecuse vreo ora si chelnerul tot nu dadea vreun semn ca ar fi fost dispus sa ne ia farfuriile de la felul intai din fata. Dar am uitat de trecerea inexorabila a timpului, fascinati fiind de aceasta sectiune transversala a societatii romanesti care este clientela de la Nicoresti. Restaurantul cred ca atrage romanul profund, reprezentant al neamului, cap de familie, cu natangii pe langa, cu nevasta trecuta si copiii infricosati. Mananca de post si bea Jidvei, tot de post. Pe langa aceasta figura impozanta care acaparase, pe buna dreptate, toata atentia umila a chelnerilor, eu nu am avut prestanta necesara, in camasuta mea turcoaz, asa ca am ramas cu farfuriile sleite in fata o buna bucata de vreme. Evident, cu colega mea de scris si cu fotograful, se vedea de la o posta ca nu facem parte din aristocratia care vine la Nicoresti si nu puteam comanda respectul chelnerilor. Pe cand boierul de langa a pocnit din degete si cu voce puternica a strigat: “Pana numar la 1 sa vina fasolea si Jidveiul de post!” Iar chelnerii numai la asta raspund. Dupa cum povesteste Maestrul despre bilaterala romano-daneza de box: dupa primele trei reprize, cand arbitrul il intreaba pe al nostru: “Ma recunosti?”, ala raspunde: “Da, mama”. Dar eu nu i-am aplicat genul asta de tratament chelnerului si rezultatele s-au vauzt. Intre timp, am aflat de la capul familiei si ce afaceri avea planificate pentru saptamana urmatoare, pentru ca avea grija sa le urle in telefon. Daca nimeresc strainii pe la Nicoresti, intr-o ora vad ditamai felia de societate romaneasca si pot pleca edificati asupra neamului. Aici nu e ca in cartierul ala bun, unde poti sa vii si cu treningul de marca, dar daca ai in dotare blonda, totul e ok. La restaurantul asta functioneaza un amestec de neoprimitivism romanesc si socrealul: cuierul cu numar de inventar pe picior, ceapa de plastic si specia denumita la fel de plastic “ghertoi”. In ceea ce priveste ultima categorie, locul este perfect pentru un antropolog.
In fine, la vreo ora si un sfert dupa ce comandasem, am inceput sa ma gandesc ca fie o fi ceva in neregula cu purcelul la tava, fie ospitalitatea romaneasca e chestionabila. Sau poate harnicia… Sau poate ne trimiteau un mesaj subtil ca trebuie musai sa mancam tot, altfel nu vedem si felul doi. Dilema era daca sa mai comandam si desert, pentru ca era deja seara si ne gandeam ca ne apuca dimineata. Chelnerul, saracul, nu avea oricum aerul ca stie de ce suntem si noi pe acolo – credea probabil ca am venit sa ne scriem impresiile despre Campionatul mondial pentru cel mai puternic om din Gotteborg. Parea oarecum imbecilistic sa fi venit la restaurant pentru ca voiam mancare.
Bine pana la urma ca s-au indurat si ne-au adus si restul mesei – coaste de porc fabuloase, cele mai bune pe care le-am mancat, nu se compara cu nimic. Fragede, afumate, gustoase, alaturi de niste cartofi taranesti minunati. Si pentru purcelul la tava a meritat sa asteptam – o carne frageda ca-n povesti, cum numai la purcelul de lapte romanesc se mai afla. Extraordinare si chiftelutele culcate pe un piure din cartofi adevarati, cu mult unt.
La desert, tortul de casa cu ciocolata si nuci a fost superbissim, perla torturilor, genul de desert din care mananci pana ti se face rau, dupa care te odihnesti putin si o iei de la inceput. Din pacate, clatitele cu dulceata de nuci verzi au fost un fiasco – dulceata era buna, dar clatitele erau dintr-un aluat cauciucat, tare, aproape imposibil de taiat si mestecat.
Ca sa incheiem pe o nota optimista, am remarcat ca Adi a renuntat de onoare. A zis un ciao final si a eliberat locul. Omul a avut totusi o demnitate.

Cultură /La restaurant cu Peter Imre