La restaurant cu Peter Imre: Rex regal pe malul marii

Fiind un om muncitor, n-am putut sa plec din Bucuresti pana pe la 7 seara si am mai prins inceputul stirilor care relatau despre cum se merge pe autostrada intr-un chin infiorator, bara la bara, pe kilometri intregi. Probabil ca pe mine m-a pus un inger pazitor intr-o bula izolatoare, pentru ca barele masinilor au fost la sute de metri de propriile mele bare si in 2 ore si jumatate am putut ajunge de la Bucuresti la Mangalia, fara nicio problema. Dar o sa mai revenim la Romania televizata.
Pentru ca tot ma aflam la mare, am zis ca merita sa vizitez si eu un loc elegant, doar de s-o lipi ceva si de mine. Asa ca, inarmati cu amintirile nevesti-mii din tinerete, ne-am aventurat, la inceputul dupa-amiezei de duminica, la celebrul hotel Rex. Ca veni vorba de Rex, nu ca m-as numara printre monarhistii convinsi, dar o data l-am vazut pe regele nostru conducand o masina cu numarul B-01-REX.
Intrebarea mea e – conducatorul masinii e proprietar de hotel sau hotelul e regal? Asta ar trebui totusi sa le dea o idee si altora. Masina premierului ar trebui sa aiba numarul de inmatriculare B-XX-PRM, iar a presedintelui B-XX-PRE. Iar pentru patriarh, lasam concursul deschis.
Revenind la ale noastre, cand am ajuns la Rex, era putin innorat, dar nu chiar atat incat sa nu putem face plaja. Spun asta pentru ca la TV se prezenta de parca ar fi fost cel putin o tornada mortala. Deci pentru noi surpriza a fost foarte placuta. Iar hotelul – o surpriza si mai placuta, avand in vedere ca ar putea sa se afle oriunde in Europa Occidentala, pe vreo coasta renumita si ar face fata fara probleme. Terasa eleganta cu palmieri foarte sanatosi si verzi, piscina impecabila, mesele minimaliste si serviciul de clasa – cam acestea ar fi coordonatele principale ale locului, la prima vedere.
Cat despre mancare, trebuie sa recunosc ca am mancat probabil cel mai bun biftec tartar din viata mea. Chelnerul extrem de amabil a adus carnea rosie, apetisanta, impreuna cu ingredientele necesare – ceapa, capere, boia, piper, sare, Worcester. I-a luat aproape o jumatate de ora sa amestece toate componentele in fata noastra, dar rezultatul a fost o crema incredibil de fina si delicioasa. Impreuna cu painea de casa bine prajita, a fost ceva de mare clasa. Cu siguranta ma voi intoarce la Rex pentru biftecul asta exceptional.
Familia s-a delectat cu o salata de fructe de mare cu otet balsamic aromat, care si ea ar face fata cu succes in orice restaurant “Michelinizat”.
Am ajuns si la ficatul de gasca tras la tigaie, cu sparanghel caramelizat. A fost pregatit fara cusur. Ficatul patruns, dar totusi suculent, fara sa aiba urme de sange, bine prajit la exterior, in sos brun putin picant. A fost chiar de exceptie.
Inca ceva care m-a impresionat placut – in foarte multe restaurante din Romania nu poti sa bei un pahar de sampanie pentru ca toti o vand numai la sticla, de trebuie sa fii ori mare bautor, ori milionar ca sa comanzi sticla intreaga doar pentru un pahar. La Rex exista sticle mici de sampanie de foarte buna calitate si, in pofida tuturor legendelor (ca sa revenim la cererea cititorului nostru), pentru nivelul serviciilor si calitatea mancarii, preturile sunt civilizate. Prin civilizate, totusi, inteleg ca pretul unei mese de trei persoane la Rex probabil ca i-ar ajunge unei familii sa-si faca o vacanta de doua saptamani la camping.
E drept ca pentru fiecare dintre noi lucrurile au o oarecare valoare si cat de relativ este, de la om la om, ce e scump si ce e ieftin.
Mi-am amintit de cetateanul care, foarte mandru, ii arata prietenului lui un caine lup pe care il avea in lesa si ii spune: “Vezi tu cainele asta? Valoreaza un milion de dolari. E inteligent, are un pedigree de-a dreptul dinastic si asta e valoarea lui”. Prietenul, uluit, ii zice: “Cum adica? Esti nebun? Niciun caine nu valoreaza un milion de dolari”. Se mai contrazic si se despart. Dupa ceva timp, se reintalnesc, iar prietenul il intreaba pe proprietar ce-i mai face cainele. “L-am vandut”. “Cu cat? Doar n-o sa-mi spui ca pe un milion de dolari!” “Ba da”, ii spune celalalt foarte satisfacut. “Nu cred. E imposibil asa ceva. A fost cineva destul de nebun incat sa-ti dea un milion de dolari?” “Da”. “Cum? A venit cu teancurile de bancnote si ti le-a pus in fata?” “A, nu. El avea doua pisici care valorau fiecare cate 500.000 de dolari asa ca eu i-am dat cainele si el mi-a dat pisicile”.
Revenind la Rex, se vede clar ca proprietarii hotelului vor sa faca un business pe termen lung, bazat pe calitate, prin acest hotel si restaurant. Cat despre pozitia hotelului Rex, e absolut fabuloasa – rar ai parte de mare cat vezi cu ochii. E o priveliste incantatoare.
Sigur ca vreau sa povestesc cateva cuvinte si despre faptul ca, la vreo doua zile dupa ce am fost la Rex, m-am regasit intr-un asa-numit ziar, cu poze si comentarii de prost-gust. Cu toata intelegerea mea ca si paparazzi trebuie sa traiasca din ceva, le-as recomanda proprietarilor hotelului sa aiba mai mare grija de intimitatea clientilor.
Cred ca oamenii acestia se numesc paparazzi si nu mamarazzi pentru ca in realitate ei nu au mama. Trebuie sa fii o specie ciudata de om ca sa-ti castigi existenta ascunzandu-te prin boscheti, sa poti sa apuci o poza pe care pe urma sa o speculezi, fara nicio preocupare referitoare la demnitatea umana. Dar probabil ca asta e situatia si ca toate lucrurile bune au un pret ascuns.
Ca sa nu ma inacresc de tot, imi amintesc de desertul excelent pe care l-am savurat mangaiat de briza dulce a marii ce facea sa fosneasca usor si dulce palmierii de pe terasa – nougat glacee cu fructe confiate.
O crema rece, perfecta pentru o zi calduroasa, in care se dezvaluiau, ca o surpriza nemaipomenita, bucatele de fructe zemoase: pepene rosu si dulce ca mierea, asortate si cu un mousse de chocolat impecabil.
Si toate felurile de mancare au fost aduse la masa de chelnerii care parca alunecau, nu mergeau si care au facut dintr-o masa si asa perfecta o experienta de neuitat.
Tot locul denota eleganta si clasa. Poti fi chiar si in pantaloni scurti si camasa de vara, dar tot te simti elegant. Iar la iesire parca iti vine sa mai zabovesti in holul hotelului, a carui pardoseala e acoperita cu un covor alb gros si mitos, in care te afunzi pana la glezne.
Dupa o masa copioasa la Rex, am ajuns acasa in apartamentul de la mare, unde m-am uitat iar cateva momente la stiri. Iar am auzit ca e exod, ca toata lumea fuge de furtuna de pe plaja, ca nu se mai poate circula spre Bucuresti, avand in vedere ca toti au evacuat litoralul.
Eu am plecat pe la 8 seara din Navodari si la zece si jumatate am fost acasa in Bucuresti.
Sunt convins ca exista accidente de masini, inundatii si incendii, dar nu cred ca e statistic relevant pentru Romania sa arati la televizor numai nenorociri, accidente in lant si dezastre naturale (dintre care unele nici nu se produc), copii arsi, batrane violate si carute picate-n rau.
Sigur ca oamenii vor sa fie informati, dar cred ca Romania e putin diferita de ceea ce vad eu la televizor in fiecare seara. Unde se opreste dorinta legitima de investigatie a jurnalistului si unde incepe goana cu orice pret dupa senzational?
Tot in legatura cu pseudo-senzationalul, daca as avea convingerea ca data viitoare n-o sa mai fiu fotografiat cum bag in gura furculita cu ficat de gasca bine facut, sigur m-as intoarce la Rex. Iar pana atunci, pentru toti cei care vor cu orice pret sa se vada in ziar, le recomand sa mearga la Rex: in mod cert vor manca foarte bine si in pretul mesei va intra si o poza intr-un ziar de scandal.
Rex primeste 5Imre si putem spune ca restaurantul hotelului e unul dintre cele mai bune din Romania.