La restaurant cu Peter Imre: Prietenii mexicani - Amigos

Nu stiu de ce am avut nevoie mai mult saptamana asta: de prieteni sau de o plecare la mare departare. Primii ca sa ma ajute sa inteleg ce se intampla in ametita asta de tara, iar a doua varianta ca, in cazul in care inteleg ce se intampla, sa fug in lume, cat mai departe, sa nu mai aud nimic despre toate scandalurile si problemele.
Pana la urma, am ales varianta 2 in 1: am luat un prieten si m-am si dus departe, pana in Mexic. De fapt nu chiar asa de departe – pana pe strada Tunari, unde tocmai s-a deschis Amigos, un restaurant cu specific mexican.
Din pacate, nu mi-am ales cel mai bun loc pentru a ma detasa de ceea ce se intampla in Romania, pentru ca mi-am dat seama cat de bine semanam noi cu Mexicul, in porniri, in cuget si-n simtiri.
Si noi, si mexicanii le vedem pe toate exact la fel, din elicopter, mintim si cand punem intrebari, fara sa avem senzatia ca mintim. De fapt tocmai asta e frumusetea – nici nu ne dam seama ca mintim, ca s-ar putea sa nu fie tocmai adevarat ce spunem. Si acum nici macar nu m-am referit la politicieni, ci asa, in general, la oameni.
Dar si ei, politicienii, sunt romani. Ma rog, in afara de politicienii care sunt unguri, turci, armeni sau tigani. Toti facem parte din ciorba asta, asa ca primim ce meritam.
Dar, revenind la mexicanul nostru, amigo (care cred ca e cat se poate de British, fara vreo urma de purtator de sombrero in arborele lui genealogic) a facut foarte nyalkos. E un restaurant luminos, cu ferestre cat casa (la propriu), cu mult lemn, fara nicio brenduire si cu chelneri tineri imbracati in uniforme negre pe care scrie desperados. Din fericire nu erau atat de disperati incat sa inceapa, in buna traditie mexicana, sa se impuste prin local.
Disperarea lor s-a tradus prin faptul ca mancarea a sosit incredibil de repede. Moment in care m-am gandit ca cine stie ce semipreparate incalzite la microunde voi avea placerea sa degust, dar, spre mirarea mea, chiar nu a fost cazul. Si tortilla, si fajita, si burrito, si nachos sunt proaspete, facute in bucataria proprie si au un miros tare imbietor. Bun lucru si mancarea asta mexicana. Ce-i drept nu prea necesita zile sau macar ore de preparare, pentru ca, exact ca si noi, mexicanii nu sunt mari fani ai lucrurilor care implica efort si prefera sa se apuce de partea usoara a muncii. Asa ca incep sa lucreze cam de vineri si trudesc pana vineri dupa-amiaza, si chiar si atunci fac numai lucrurile simple. Ceea ce se aplica in toate, inclusiv in ceea ce priveste mancarea.
De pilda, fasolea lor batuta e mai putin batuta decat a noastra, asa ca nu rezulta o crema, ci un fel de pasta cu bucatele de boabe maro prin ea.
Dar la Amigos mi-au placut foarte mult nachos crocanti si sarati, facuti in casa, nu cumparati la bax din vreun hipermarket. Problema e ca sunt asa de buni, mai ales inmuiati in salsa picanta (sos de rosii cu chili, nu din borcan, ci din cratita bucatarului de la Amigos), incat nici nu mi-am dat seama cand am reusit sa dau gata tot cosuletul pe care chelnerul mi-l adusese plin ochi.
Apropo de ochi, dupa ce ca surzisem aproape din cauza unei otite, dar probabil si a zgomotului pe de pistele de la FIA GT, am mai suferit si o orbire temporara din cauza lacrimilor care imi siroiau pe obraji, provocate de iutimea sosurilor.
Dar erau asa de bune sosurile cu pricina, ca nu m-am suparat. Bine ca mi-au ramas intacte papilele gustative, ca sa va pot povesti despre mancare.
Pe muzica saltareata tipic mexicana, am degustat tot felul de specialitati (quesadilla, tacos de carbon, tacos gringos), care aproape ca m-au convins ca n-ar fi o idee asa de rea sa trantesc pe mine un poncho, un sombrero si sa ma stabilesc in Mexic, unde macar as trai o viata mai palpitanta, urmarind eforturile localnicilor de a cultiva diverse plante interesante si de a construi catapulte care sa ii scuteasca de stradania de a mai obtine o viza pentru Statele Unite.
Pana una-alta, am mancat Quesadilla del Mar, un fel de sandvisuri, daca se poate spune asa, din tortilla, cu branza cedar, coriandru si creveti.
Pana si colega care se declara inamica fructelor de mare a mancat cu placere unul dintre triunghiurile fierbinti.
Tacos al Carbon sunt fasii de carne de vita bine fripta, trecute prin salsa, coriandru si guacamole, dupa care sunt infasurate in tortilla.
Pe langa ele, fasolea semibatuta (sau, ca sa fim amabili, batuta mai cu mila), de altfel foarte buna, si niste orez picant.
Tacos al Gringos sunt, m-am gandit eu, o varianta mai imblanzita, adica mai putin picanta, pe care sa o poata manca si gringos care nu sunt obisnuiti cu iutimea faimosului chili (care cred ca a devenit starul bucatariei mexicane tocmai pentru ca nu e nevoie de mari eforturi ca sa creasca). Foarte bun sosul de guacamole, asa cum il fac cei de la Amigos (cu avocado, lamaie verde si ceapa proaspata, zemoasa), iar smantana mai taie din focul ardeiului iute.
In timp ce mancam, mi-am adus aminte de un obicei al mexicanilor, care mi-a intarit convingerea ca totusi ne asemanam mult cu ei, chiar daca distanta geografica intre cele doua tari e imensa. In Mexico City se gaseste una dintre cele mai mari biserici din lume.
Iar mexicanii, oameni religiosi, o umplu cu sarguinta in fiecare zi, ca sa se roage la diversii sfinti pentru iertarea pacatelor.
Unul dintre cei mai populari sfinti este Malverde, protectorul hotilor, care atrage multimi de credinciosi dornici sa primeasca ajutorul lui. Macar mexicanii nu sunt ipocriti. Ce bine ar sta o troita din asta in fata Parlamentului nostru – de fapt o capela mare, pentru ca sunt totusi vreo 600 de oameni acolo. Si la capela asta ar putea sa mearga zilnic sa se roage sa nu fie prinsi (pentru ca sunt sigur ca asta e pe lista lor de rugaciuni, nu sanatatea sau pacea in lume).
Eu, pe cand ma aflam la Amigos, ma rugam sa pot sa dau gata portiile cat casa, pentru ca, pe de o parte, ti-e mila sa le lasi in farfurie, dar, pe de alta parte, cand vezi ditamai tortilla plina ochi cu carne, parca simti cum creste colesterolul ca ciuperca atomica. Sunt niste portii mari cat Mexicul, care nu ocupa decat cam jumatate de continent. Dar, cum nu vreau sa ajung si eu la aceleasi dimensiuni, m-am multumit sa gust din fiecare. Si sa le zambesc celor cativa amigos care misunau prin restaurant, gata oricand sa mai aduca o cerveza sau o margarita.
Si in Mexic, ca si in Romania, toti suntem amigos – maxim o data sau de doua ori pe zi bagam cutitul in spatele prietenilor. Prietenia e un concept extrem de relativ si la ei, si la noi. In cinci minute suntem deja prieteni cu toata lumea si ne plangem ca nu ne acorda atentia care credem ca ni se cuvine, dar ii vindem cu aceeasi usurinta cu care mancam o tortilla. In schimb, consideram ca europenii sunt reci si zgarciti. Faptul ca noi ne incalcam toate promisiunile e doar un semn de exuberanta sentimentala a unui popor latin, cald si generos.
Asa de aproape sunt de fapt cele doua popoare, incat atunci cand ne-au adus flanul mexican as fi putut sa jur ca era vorba de crema noastra de zahar ars si nu o delicatesa traditionala din America Latina. E la fel de neaos mexicana cum sunt tipic romanesti micii, sarmalele si chiftelele. Chestia asta mi-a adus aminte de bancul in care americanii, rusii si romanii construiesc o nava spatiala.
Rusii declara ca ei or sa fabrice carcasa, pentru ca la asta se pricep, americanii se ofera sa se ocupe de sistemul electronic, in timp ce romanii se framanta incercand sa-si aduca si ei contributia la maretul proiect. In cele din urma, cand, prin eforturile americanilor si rusilor, nava e gata, delegatul roman se indreapta in pas alergator catre racheta, scoate din buzunar o stampila si imprima pe fuzelaj “Made in Romania”.
Altfel, cu toata originea ei dubioasa, crema de zahar ars (alias flan) e foarte buna, cu sosul caramel gros si cu coaja de portocala prin ea. Excelent si tortul de ciocolata, iar placinta cu mere, scortisoara si inghetata de vanilie m-a facut sa uit de otita si de antibiotice.