La restaurant cu Peter Imre: Pestele de la Mamma Leone

Saptamana asta, pre-referendum, am aterizat la mama. La Mamma Leone. Numai labirintul intortocheat din capul patronului ne-ar putea arata de ce o pescarie se numeste Mamma Leone. Dar, in cazul asta special, nici ca-mi pasa. Pentru ca restaurantul e mult prea bun ca sa ma mai deranjeze numele neinspirat sau lada frigorifica brenduita cu marca de inghetata. E o pescarie excelenta. Cu mult peste. Nu pesti – peste! Asa o pescarie n-am mai vazut prin Bucuresti – fara fite, dar eleganta, curata si de mult bun-simt, unde oamenii chiar se bucura de ceea ce fac – adica de faptul ca servesc peste proaspat clientilor.

Dupa cum am mai spus, nu sunt adeptul restaurantelor cu meniuri lungi si stufoase. Pe de alta parte, ca orice schizofrenic care se respecta, imi place varietatea din care pot sa aleg, mai ales daca macar variantele sunt atractive. Nu asa ca sambata: Basescu sau Basescu. Oameni buni, dati-mi optiuni! La Mamma Leone chiar nu ducem lipsa de din astea – lufar, cega, pastruga, morun, nisetru, stiuca, salau, biban, calcan, chefal si alti pesti despre care nici macar nu am auzit pana acum. Culmea, chiar au tot ce scrie in meniu.
Mi se pare halucinant ca o tara precum Romania, care are atata apa – si dulce, si sarata, si curgatoare – sa considere porcul animalul national. Iar restaurantele exploateaza gustul poporului (cel putin pentru urmatoarele trei luni nu mai vreau sa aud cuvantul asta sub nicio forma si in niciun context). In putine restaurante romanesti exista o oferta indestulatoare de peste. Si unul dintre aceste locuri este Mamma Leone, unde sigur as fi venit mai devreme daca numele ar fi sugerat ceva legat de peste. Pe de alta parte, daca as fi dotat cu oarecare fler, m-as fi lasat ghidat de pescarusii care cred ca au mirosit aroma apetisanta a pestilor fripti, prajiti si fierti de la Mamma Leone si se invart non-stop deasupra restaurantului.
Eu m-am oprit pe terasa – in caldura asta de treizeci si ceva de grade, e o placere sa stai la masa in gradina dotata cu bolta de vita de vie si cu foisor si sa te lasi aerisit de boarea placuta. Oamenii astia chiar stiu cum sa-si trateze musafirii.
Ne-au dat la inceput gujon de peste, tras prin susan si mac si cateva chiftelute din carne alba si gustoasa de inotator, bine amestecata cu mirodenii, cat sa deschida apetitul. Cat despre salata de icre de stiuca, nu e ca la supermarket. Adica nu e cu crema de maioneza de plastic si cateva bobite de oua de peste. La Mamma Leone, icrele de rapitoare sunt bine frecate de catre o gospodina harnica pana cand se fac cremoase si numai bune de mancat cu painea prajita.
Sunt asa de multe lucruri bune in tara asta, incat cred ca am duce-o foarte bine daca politicienii ar fi deportati pe o insula unde sa-si vada de ale lor. De preferat sa-si lase nevestele si copiii, care chiar nu au nicio vina ca neamurile lor s-au tarat prin mocirla.
Oare Insula Mare a Brailei nu ar putea fi folosita in acest sens sau a fost si asta furata de vreun oligarh? Ar fi numai buna pentru comasarea Parlamentului, Guvernului si Presedintiei, ceea ce ar fi ideal si din punct de vedere logistic: in loc sa urle unul prin televizor, ar putea sa-si arunce direct cu pietre in geamuri.
Barcagiul le-ar aduce din cand in cand mancare, dar nu de aici de la Mamma Leone, pentru ca e prea buna pentru ei, ci de la vreunul dintre catererii carora le dau contracte grase. Iar noi, intre timp, am trai in liniste si intr-o oarecare prosperitate.
Este totusi incredibil cum patru-cinci sute, hai o mie de oameni din 22 de milioane, adica procentual cam 0,005%, reusesc sa innebuneasca toata tara asta. Se cearta, se agita, sunt cu el, impotriva lui… Un haos. Eu asa o vad ca si cum am sta linistiti in statie asteptand sa vina autobuzul, doi se iau la bataie si iese o nebunie generalizata. Fiecare avem opinii, ca ala e mai bun sau ca alalalt e mai rau. Oameni buni, chiar credeti ca vreunul e mai bun decat celalalt? Eu stiu in mod cert ca, decat sa-mi pierd vremea cu emisiunile TV si cu tot circul, mai bine vin la pescarie sa mananc un biban la gratar sau un calcan prajit, in sos de lamaie.
Revenind la tipul de presedinti pe care i-a avut Romania, i-as categoriza in felul urmator: unul n-a spus adevarul, al doilea n-a mintit, iar al treilea nu stie care e diferenta dintre cele doua. As lasa la discretia cititorilor sa completeze locurile goale lasate in dreptul numelor.
Trebuie insa sa fii oarecum masochist, asa ca mine, ca sa vorbesti despre politica in timp ce chelnerita iti aduce o ciorba de sturion cu carne proaspata, fara oase, frageda si cu multe legume bine fierte, plus un ulciorel plin ochi cu o zeama speciala de pus in ciorba si in care stau, ca florile in vaza, si vreo trei ardei iuti.
Iar dupa ciorba a venit si halca de calcan – carne alba, delicioasa, prajita in ulei proaspat, fara niciun os. Calcan domnule, care eu zic ca e cel mai nobil peste din fauna dunareana. Si printre cei mai nobili in general. Somonul e un parvenu! La Mamma Leone, calcanul prajit a venit si cu mujdei de usturoi facut in casa, nu crema, ci usturoi pisat.
Si asa mi-am dat seama ce o sa fac sambata. Vin sa mananc aici la pescarie si am sa iau un calcan cu mult sos de usturoi, pentru ca in timpul saptamanii mi-e jena – trebuie sa ajung si la serviciu, sa ma socializez si nu prea pot sa fac asta dupa ce am ingurgitat usturoi. La sfarsit de saptamana, o sa-i dau cu usturoi mult, sanatos, bun la inima. Si dupa aia nu ma mai duc sa votez pentru ca imi pute gura a usturoi.
Una peste alta, pescaria asta e de mare inspiratie. Aproape ca m-am lasat furat de peisajul gradinii de vara, dar problema mea, intre noi fie vorba, e mai putin cu oligarhii (care mai au totusi ceva clasa si stil), cat cu noul bogat (denumire de altfel relativa pentru ca faptul ca a reusit sa-si cumpere un jeep nu e totusi indicatorul bogatiei). Totusi, fata de poporul (de care nu vreau sa aud o vreme) e un pas inainte. Asa ca, la mama lui Leone, bogatul de data recenta a sosit cu dricul lui negru pe care normal ca a vrut sa-l parcheze direct in gradina, langa masa (blocand si jumatate de strada). Cel mai bine ar fi fost sa-i duca o masa in mijlocul strazii, langa masina si sa blocheze toata circulatia pret de vreo ora, ca doar trebuie sa ne inchinam in fata romanului cu jeep.
Bine ca a venit desertul si am mai uitat de recordurile de bun-simt pe care le stabilesc in fiecare zi conationalii nostri. Am mancat o crema de zahar ars de nota 10 – bine racita, foarte fina in interior si cu o crusta usor mai arsa si mai crocanta, cu un parfum subtil de portocale si inotand intr-un sos caramelizat de zile mari.
Poate oi fi eu mai catolic decat papa, dar mi-a facut placere cand am auzit chelnerita intrebandu-ma daca vreau crema de zahar ars si nu creme brulee, cum e ultimul fason. Si placintele facute in casa (dobrogeana, cu branza dulce si stafide, si cu mere si inghetata) sunt delicioase si se potrivesc la tanc dupa peste care nu ingrasa, deci eram obligat sa compensez cumva.
Asa am uitat si de noul imbogatit, si de referendum. Si mi-am adus aminte numai de lucrurile frumoase din viata.
Asta daca nu ma uitam in jur, pentru ca in dreapta vedeam dricul bogatelului, iar in stanga – femeia lui, usor trecuta.
In acelasi timp, in capul meu se dadea o lupta cu cine sa votez la referendum, desi hotarasem deja ca nu ma duc pentru ca mananc usturoi. Dar placinta dobrogeana a compensat tot.
Mai sunt sperante in tara asta. Nu e totul pierdut, atata vreme cat avem peste, usturoi si placinta dobrogeana.