La restaurant cu Peter Imre - Passo Doble impiedicat

Incet-incet mi-a disparut zahirul. Mare scamator Coelho asta. Iti baga zahirul in biblioteca pentru ca sa ti-l scoata din cap. Daca as putea face o recomandare, le-as spune tuturor: cititi Zahirul cand mai e inca albastru. Asa mai aveti o sansa sa va salvati. La mine, disparand zahirul a aparut soarele.

Bine ca s-a inseninat si nu mai ploua, ca s-au mai desfundat canalele si se poate circula intre Tunari si Ferentari fara a calca in balti care au ajuns asa mari ca s-ar putea ascunde in ele si monstrul din Loch Ness. Asa am indraznit si eu sa ies din zona de nord a orasului si m-am incumetat aproape de Foisorul de Foc, descoperind pe drum frumusetile capitalei. Printre ele, la loc de cinste – Pasajul Bucur-Obor, unde, atunci cand ploua nu se poate circula deloc pentru ca nici o barca nu mai incape intre nivelul apei si tavan.

Totusi am reusit sa ajung pana la Foisorul de Foc, pe unde m-a atras un nume care promitea mai mult decat e in realitate – Passo Doble. Dar sa nu sarim doi pasi deodata, ci sa o luam in ordinea fireasca a lucrurilor. Cum am auzit Passo Doble m-am si vazut intr-un restaurant elegant, romantic, cu arabescuri si stil impecabil, cu o mancare inspirata din corride, dansurile spaniole si acordurile lui Defalla.

Am gasit o casa luminoasa, aerisita, aranjata cu bun-gust si decorata in culori care intr-adevar imi aminteau de insorita Spanie. Exista si romantismul – reprezentat de un buchetel de trandafiri de plastic. Nu o sa ma apuc acum sa repet teoria mea referitoare la paralela dintre femeia gonflabila si florile artificiale. Dar oameni buni – daca nu aveti bani de plante reale, mai bine lasati oliviera sa vorbeasca de la sine.

Si de aici totul a mers din rau in mai rau, pentru ca nimic nu rimeaza cu nimic si totul pare opera unui om care sufera de sindromul personalitatii multiple. Altfel, cum sa-ti explici schiza dintre numele locului si restul? Adica – intri intr-o carciuma numita Passo Doble, din difuzoare se scurge muzica lui Celine Dion, iar pe meniu se regasesc mancaruri specific spaniole precum ciorba de fasole cu ciolan. Apropo de schizofrenie, ati auzit ca la Spitalul 9 sunt mai multi pacienti barbati decat femei? Ceea ce arata foarte clar cine pe cine scoate din minti.

In aceste conditii ne-am inceput noi masa la Passo Doble. Ca tot a venit vorba de Pas Dublu, asa s-ar putea numi si dansul dintre Cotroceni si Palatul Victoria. Varianta de la noi e complet lipsita de gratie, armonie sau ritm. Va inchipuiti unde ar fi tarisoara asta daca cei doi tangoisti si-ar coordona miscarile? Sigur, din cand in cand, asa, de dragul jocului, si-ar mai trage cate un sut in fluierul piciorului (care fluier al piciorului este aparatul de detectat mobila pe intuneric).

Revenind la amalgamul botezat Passo Doble, mi-am dat seama ca locul a fost probabil facut pentru cei care doresc sa deschida un IMM si, cum nu s-au hotarat ce afaceri vor face, au in cap aceeasi vanzoleala care se gaseste pe meniul din restaurant. Ciorba de burta convietuieste pasnic alaturi de supa de fructe de mare, iar paella alaturi de ardeii umpluti. Cat despre clientela, locul e prea lipsit de personalitate pentru managerasii de la multinationala, asa ca ar fi indicat probabil celor care vin la Bucuresti cautand proiecte de finantare SAPARD pentru agricultura.

M-am aventurat la sparanghelul cu jambon: sparanghelul scos din conserva inota intr-un sos acru, fiind asa atos ca il puteai baga prin urechea acului ca sa-ti cosi jeansii rupti. Au reusit sa coboare sparanghelul, acea planta fina care se serveste in marile restaurante pe post de delicatesa, la un nivel de leguma banala si acra. Intre sparanghelul asta si cel la care se asteapta un connaisseur e tot atata asemanare cat intre Mike Tyson si Miss Venezuela. Pulpa de crab e impropriu denumita astfel pentru ca e de fapt carne tocata si asamblata apoi sub forma de chiftea. Felul asta de mancare facea deliciul receptiilor de la inceputul anilor ”90. Dupa salamul de soia era de-a dreptul gourmet si parea mancarea avutilor de pe Coasta de Azur. Ulterior, ne-am dat seama ca produsul se gaseste la magazinul de la marginea orasului sub forma congelata si mai ieftin decat puiul de Gostat. Dar, dupa cum spunea maestrul, arta vraciului este sa aleaga momentul potrivit pentru impostura. Passo Doble si-a ales bine numele, pentru ca toti vindem doar imagini. Eleganta a devenit derizorie, iar profunzimea lui Liiceanu e jenanta, obositoare.

Supa de fructe de mare a fost bunicica. Au scos din conserve tot ce au avut: scoici, melci, calamar, creveti mai mici sau mai mijlocii, au pus ceva legume si au reusit sa serveasca ceva care nu e chiar atat de catastrofal pe cat restul. Reconfortante si chelneritele foarte dragute, care se misca repede si zambesc frumos, dar ce folos daca farfuriile pe care le aduc nu contin nimic dupa care sa-ti lase gura apa. Tot fetele amabile ne-au adus un antreu din partea casei – o farfuriuta din care jumatate era ocupata de niste bucatele de cascaval cu piper, iar cealalta jumatate cu triunghiuri de unt. In mod cert, n-au debordat de fantezie, desi antreul cu pricina cara multe calorii. Dar tot maestrul mai spune ca un gourmet care se gandeste la calorii este ca o curva care se uita la ceas.

Inca ceva – intre Passo Doble si un restaurant fast-food nu e decat o diferenta: la primul nu e fast. Calitatea mancarii e tot pe acolo. Cat despre calitatea fast-food-ului, citeam undeva ca cea mai crunta razbunare a americanilor pe japonezi pentru episodul Pearl Harbor este restaurantul MacDonald”s din Tokio.

Din ce in ce mai descurajat, am trecut la felul principal: pastele prezentate pompos ca o combinatie dintre tagliatelle, somon si coniac tocmai facusera o supradoza de sofran pentru ca aratau ca si cum erau bolnave de galbinare. Plus ca exista atata somon cat mormait de urs in berea Ursus. Sperante mari a avut colega de la mixt grill-ul de peste – somon, salau, merlucius si ton. Dar a abandonat imediat lupta, dupa ce a gustat din tonul acru, salaul care fusese prajit nu fript si somonul care murise probabil de batranete. Bucatarul a trantit pur si simplu pestii pe gratar fara sa se sinchiseasca sa ii mai invioreze cu niste ulei de masline sau mirodenii. Eu am ales paella, despre care stiu ca se pregateste cu o zi inainte de a fi servita. Cred ca la Passo Doble au facut-o dimineata si, dupa ce am comandat-o, au mai tinut-o o ora si jumatate pe foc ca sa prinda gust. Dar n-a prins – doar nervii mei i-a prins. Un orez inecat si el in sofran ca pastele icterice, fructe de mare de la conserva si nici o savoare. Sigur n-o sa-mi lase nici o amintire.

Desertul a mai indreptat usor nava pe cale de scufundare – un tiramisu corect, cremos si aromat si o inghetata acceptabila cu nuci caramelizate. Dar cel mai bun lucru din restaurant a fost de departe Julio Iglesias – sau, mai precis, sfertul de ora in care l-am putut asculta.

peter.imre@zf.ro

Str. Avram Iancu nr. 7A. Rezervari la 021/311.47.57

Cultură