La restaurant cu Peter Imre: Paradisul exista. Il Paradiso

Sunt tare norocos de felul meu, pentru ca mi-am gasit propriul paradis. Mie mi se intampla intotdeauna lucruri bune, dar vara parca mult mai multe decat in alte anotimpuri.

De exemplu, vara trecuta mi-am recastigat libertatea si a fost un lucru extraordinar, desi atunci nu-l percepeam asa. Iar vara asta am descoperit adevaratul paradis – unii il numesc o oaza de liniste, altii – simtul umorului sau intelegere, armonie in cuplu, o femeie-inger care rade cand se trezeste dimineata langa tine. Cred ca Lincoln avea dreptate cand spunea ca fiecare dintre noi e exact atat de fericit pe cat se hotaraste sa fie. Fericirea adevarata e ieftina, dar ce pret mare platim pentru contrafaceri!
Mare inventie si vara asta – tot romanul, mic-mare, slab-gras, bogat-sarac a intins-o la mare, ceea ce face ca pentru prima data anul asta sa fie si Bucurestiul locuibil. Orasul, vad acum, e si el inclus in faimoasa evaluare a Romaniei: “Ce tara frumoasa! Pacat ca e locuita…”
Dar asa, cu majoritatea bucurestenilor la mare, se poate in sfarsit circula pe bulevarde si parca si aerul a devenit mai respirabil. Si, chiar daca afara sunt zeci de grade, simt cum imi creste pofta de viata. Vara asta e o nebunie. Intr-o dupa-amiaza stateam eu asa cu Marina si il ascultam pe Julio Iglesias care canta “Crazy In Love”. Ne-am uitat unul la altul si ne-am dat seama ca e chiar asa. Va spun eu – numai lucruri bune se intampla vara. Desigur, premierul poate ca nu e de aceeasi parere. Desi, in cazul lui, faza cu “am o veste buna si una rea” functioneaza perfect. Stiti care, nu? “Vestea buna e ca nu am decat o veste rea”. Dar totusi, in ansamblu, situatia e buna.
Anul asta nu mai sunt inundatii, politicienii au plecat in vacanta si nu mai au cum sa se huiduiasca, desi ei saracii gasesc si pe malul marii si la munte timp de cate-un “ba p’a ma’tii”. Jurnalistii sunt si ei oarecum in vacanta, ca parca nici accidentele de masina nu mai sunt atat de amplu relatate. Sigur, un mort pe ici pe colo face bine la rating. Cred ca numai pe Monica n-o lasa in vacanta Sarbu ca sa aiba cine sa zambeasca la accidentele cu victime. Oricum, fata nu zambeste decat de la 3 morti in sus.
Dar sa lasam mortii cu mortii si viii cu viii si sa revenim la mancare. Iar am nimerit in sanul naturii, ca si saptamana trecuta. Tot in zona Herastrau, dar de data asta nu pe malul lacului, ci printre copacii datatori de racoare, se afla o terasa numita Il Paradiso. Ca si brazilienii de la Churrascaria, oamenii de aici au prins mila de copaci si nu i-au taiat cand si-au construit localul, ci i-au integrat frumos in sala de mese. Scoarta de copac se asorteaza foarte bine cu mesele cu perne crem si cu parchetul maron inchis. Intr-un colt, niste homari care inoata fericiti intr-un ditamai acvariul ofera primul semn ca aici se mananca bine si proaspat. Intr-o camera mai ferita au plasat strategic cateva fotolii masive de piele si un ditamai televizorul, pe post de lounge unde omul obosit sa poata sta la o cafea si un trabuc.
Terasa se intinde cat vezi cu ochii si, cand soarele e sus pe cer, e o placere sa mananci la umbra pomilor, uitandu-te la lumea care mai trece prin parc. E un loc unde chiar poti sa te simti fericit, mai ales ca fericirea trece prin stomac si prin papilele gustative. Iar la mine lucrurile astea au o importanta mai mare decat la media nationala.
Sper ca Il Paradiso va ramane in picioare, chiar daca am fost loviti brusc de un acces de constiinta ecologista si am inceput sa daramam toate sandramalele de pe malul lacului. Normal, unele nu merita sa existe, dar altele, precum locul asta, completeaza mediul inconjurator, nu-l strica. Si chiar pe malul Lacului Leman exista restaurante care se integreaza foarte bine in priveliste. Protejarea mediului inseamna sa traim cu mediul, nu sa demolam tot ce prindem.
La Il Paradiso, singurul lucru care ar merita demolat sunt lazile frigorifice, care dupa ce ca sunt urate, mai si zumzaie de te gandesti ca mai au putin si explodeaza. In rest, nu am avut nimic de reprosat. Serviciul este, probabil, cel mai bun din Bucuresti. Chelnerul nostru, pe numele lui Gabriel, e un amestec savant de amabilitate, deferenta, solicitudine, cunostinte si umor, asa ca fericiti sunt cei care nimeresc la una dintre mesele lui. Cand un chelner te intreaba daca ti-a placut, tu ii spui ca a fost extraordinar, iar el iti replica fara urma de ironie ca asta il face fericit, inseamna ca ai nimerit intr-unul dintre putinele restaurante in care serviciul e ce ar trebui sa fie si clientul asijderea. Fericirea chelnerilor depinde de cat de bine se simte oaspetele. Stiu ca e un concept demodat, dar pentru mine va ramane intotdeauna valabil. La Il Paradiso am vazut si chelneri fericiti.
Cat despre mancare, e dincolo de orice repros. Ca amuse-gueule, ne-au adus din partea casei o crema de branza cu mult unt si o tara de pepperoncino, care merge de minune cu painea facuta in casa: alba cu masline sau neagra si aromata ca un cozonac. Dupa ce am dat gata branza, a fost randul pastei de masline – imaginati-va cum e sa toci marunt maslinele, si verzi si negre, pe urma sa le amesteci, sa adaugi ulei, tot de masline bineinteles, putin usturoi, sa le freci intr-un bol de rezulta o crema care se intinde perfect pe painea alba. Nici nu stiam ce sa mai fac: sa ma opresc aici si sa mananc numai paine cu masline? Sincer, imi suradea perspectiva. Dar chelnerul simpatic mi-a zis – “Domnule, stati ca avem si altceva”. Adica in felul lui elegant si diplomat mi-a spus: “Nu mai fii taran si nu te mai indopa cu paine. Asteapta si mancare adevarata”. Avea dreptate – e adevarata.
Bucatarul a facut un jar light ca in reclama la televizor – adica usor, nu un gratar incandescent. Pe jar a pus cu grija niste langustine, pentru ca totusi animalutele astea fine trebuie tratate cu mai multa delicatete decat porcul de Targoviste. Taiate in doua, cu cochilia pusa pe gratar de serveste ca bol de coacere pentru carnea rozalie, cu mirodenii si un strop de sos de ulei de masline si usturoi, sunt mai presus de cuvinte. Tare mandre erau langustinele la mine in farfurie. Si eu – bucuros ca le-am avut. Ne-am uitat putin unul la altul, dupa care m-am uitat numai eu la farfuria goala. Intre timp, nereusind sa ma dezbar de obiceiurile mele proaste, am mai inmuiat cate o bucatica de paine in sosul de ulei cu usturoi. Va spun eu ca exista Paradis.
Dupa asa ceva trebuie sa mergi la biserica sa te confesezi pentru lacomie si toate gandurile necurate care pun stapanire pe tine cand vezi barul de salata din mijlocul salii, care geme de sparanghel, anghinare, rosii uscate la soare, ciuperci si fructe de mare – ton, somon, rondele de caracatita, salata de creveti mici si roz intr-un sos pastel.
Pentru felul principal ne-am lasat pe mana chelnerului iscusit si nu ne-a parut rau, pentru ca am trait clipe de sublim gastronomic pentru care merita sa asud o zi intreaga la toate aparatele de tortura de la sala.
De pilda, rigatoni cu trufe – pastele scurte care nu trebuie facute al dente, ci o idee mai moi sunt acoperite de sosul alb, cremos cu aroma de trufe negre, iar bucatelele de acelasi soi de ciuperci au o savoare specifica, inimitabila. Numai cunoscatorii pot intelege si aprecia la justa lor valoare ciupercutele astea ciudate. Mergeti la Il Paradiso si veti descoperi niste rigatoni cu trufe cum n-ati mancat nici in sudul Frantei. Pastele sunt facute in casa, bineinteles. Iar bucatarul le dramuieste cu mare arta – pune exact atatea trufe in sos cat parfumul lor sa invaluiasca toata farfuria si mai adauga niste bobite de mazare cat sa le dea un gust aparte. Mare minune de compozitie culinara.
Am vrut sa declar pastele punctul forte al restaurantului Il Paradiso, dar intre timp a venit T-bone steak. Carne de vaca adusa din Brazilia, nu vita de-asta proasta de-a noastra. Nici macar aia care e mangaiata pe spate de marmote. Asta e vaca din Baraganul brazilian, fericita si suculenta, fara perioada de tranzitie in viata. Dar nu stiu de unde a luat bucatarul ditamai halca de carne, pentru ca mi se parea ca jumatate de animal aterizase la mine in farfurie. Aici, gratarul era mai incins si s-a facut carnea bine aprinsa, desi era groasa de doua degete, dar cu toate astea inca era suculenta. Cum or fi facand, oameni buni, asa ceva? Mare minune bucatarul asta! Iti da un cutit de bucatarie din ala sanatos cu care sa transezi carnea, desi e atat de moale ca poti sa o mananci si cu mana.
Colegul de masa a luat pentru iz autohton si o ceafa de porc. Da’ ce ceafa! In tot Parlamentul Romaniei nu gasesti o asemenea ceafa – rumena, frageda, cu putina grasime cat sa-i dea un gust aparte, servita cu cartofi facuti la cuptor cu rozmarin. Doamne, un deliciu!
Dintre toate astea cum pot eu, cu simturile mele limitate si cu mintea mea redusa, sa aleg care-i mai bun? Eu zic ca fiecare trebuie sa primeasca locul 1. Vedeti, oameni buni, ca viata nu e simpla? Cum poti sa alegi din atatea bunatati care e numarul 1 si care e numarul 2? Eu oricum imi fac abonament aici si o sa fac naveta intre Churrascaria, Wine Bar si locul asta paradiziac din Herastrau.
Cand am ajuns la crema catalana, aveam impresia ca am murit si m-am trezit in paradis. Apropo, Borges scria ca si-a imaginat intotdeauna paradisul ca o biblioteca. Eu, nefiind intelectual, imi imaginez paradisul ca o mare bucatarie cu tot felul de bunatati – cam ca la Il Paradiso. Desigur, cu iubita langa mine. Si o carte-doua nu strica – sa le rasfoiesti printre bucate.
Revenind la crema mea catalana – e ca bine cunoscuta crema de zahar ars, numai ca de o mie de ori mai fina, mai untoasa si mai cremoasa, imbibata cu aroma de caramel a zaharului ars. Un prieten spunea ca “sexul e mai bun decat logica, numai ca nu stiu cum sa o dovedesc”. Asa si eu pot sa va spun ca mancarea de la Il Paradiso e mai buna decat sexul si nu se poate dovedi decat daca mergeti pana acolo si va convingeti. Eu m-am mai convins si cu sfogliata cu mere – o placinta frageda la care nu s-au zarcit cu scortisoara, combinata cu inghetata. La fel de bun si cannelloni, un foietaj umplut cu o crema cu ciocolata alba si cu lapte.
Intre timp, pe terasa e racoare si adie vantul si e tare bine ca nu trebuie sa te duci pana la vilele de la Neptun ca sa simti un pic de briza.
Patroane, trezeste-te! Ai cea mai frumoasa locatie din Bucuresti, cei mai amabili chelneri si o mancare datatoare de dependenta. Cum poti sa pui ororile alea de lazi frigorifice si dulapuri prin restaurant? Cred ca astea au ramas de la chioscurile demolate saptamana trecuta si au fost apoi culese de patronul strangator. Da-le afara! E ca si cum rochia de mireasa Valentino ar avea pete de vin rosu.
Stand asa la Il Paradiso nu aveam cum sa ma gandesc la nimic altceva decat la iubire si mancare buna.
Viata de paradis in Paradis. Ce frumos! Le-as da 6Imre fara sa ezit, pentru ca e totul impecabil, de la mancare si pana la servicii, dar primesc doar 5Imre pana scot prostiile de lazi frigorifice si paharele brenduite cu numele sucului care iti da mai multa putere. Fui! Dar ma gandii eu asa in sinea mea ca nici Paradisul nu-i perfect, insa, pentru cei pe care nu-i deranjeaza ororile publicitare, locul e aproape de perfectiune.