La restaurant cu Peter Imre - Ospat autumnal la Casa Taraneasca (Triumf)

Iaca a venit si toamna… Absorbit de propriile trairi, de inundatii si de varieteul politic, nu mi-as fi dat seama, dar s-a intamplat sa ajung la Casa Taraneasca Triumf, unde prima pagina a meniului era ocupata de niste mancaruri grupate sub denumirea “Meniu de vara”. Deja imi lasa gura apa cand am citit Ciorba de fasole verde si Dovlecei umpluti, asa ca mi-am si comandat. Chelnerita amabila mi-a sleit insa imediat entuziasmul, spunandu-mi ca tocmai a venit toamna si meniul de vara nu mai e disponibil.

Asta e, mi-am zis, si am imbratisat noul anotimp. La urma urmei, pe cat de rece si mohorata a fost vara pentru mine, pe atat de vesela e toamna, si asta pentru ca toata vara nu m-am gandit decat cum sa supravietuiesc. Dar maestrul spune ca supravietuitorul doar supravietuieste, nu traieste. Poti sa iti eviti destinul, dar vei plati cu calitatea vietii – asta e pretul supravietuirii. Nu traieste cu adevarat decat cel care traieste pe deplin. Ce frica ne e sa traim – nu avem parte decat de agitatie, stres, angoase, alergam dupa toate simbolurile care credem ca ne asigura integrarea in randul lumii si, intre timp, ne e teama de ziua de ieri, ne temem sa nu pierdem ce am obtinut, ne ingrozeste ziua de maine, de teama ca nu o sa obtinem ceea ce vrem, ne facem planuri si uitam sa ne bucuram si sa profitam de singurul moment care ne apartine – ziua de astazi. Uitam sa ne bucuram si de lucruri simple – o ciorba de burta cremoasa savurata pe o terasa luminata de un soare bland, si ne inversunam, in loc sa ne oprim pentru o clipa si sa observam toate frumusetile. Asa am filosofat eu cu prietenul meu intr-un weekend, ascultandu-l pe Pavel Stratan, cu “Sara asta vreau sa facem tat”. Ce bine e ca exista Pavel Stratan si ce bine e sa ai prieteni.

Nu gresea maestrul cand spunea: “Minunea e in noi”. E drept ca trebuie din cand in cand cate o Mioara care sa scoata la iveala minunea din noi. Ma gandesc ca e o performanta – e mare lucru sa te indragostesti toamna, nu primavara sau vara, cand mai cu o magnolie senzuala, mai cu o vacanta in Italia, oricui i se aprind calcaiele. Pluteste in aer, ca polenul. Dar nu si toamna, cand e normal sa fii depresat. E ca si cu raceala: nu-i mare scofala sa racesti iarna, cand toata lumea se molipseste. Performanta e sa faci gripa vara.

Revenind la Casa Taraneasca Triumf, pentru ca totusi, pe langa filosofie, omul mai are nevoie si de mancare, e un loc numai bun pentru o dupa-amiaza molcoma de toamna. Soarele palid, dar caldut, lumineaza o terasa autentic romaneasca, desprinsa parca din povestirile cu vechile hanuri: stufarisul de la intrare, mesele de lemn acoperite cu stergare si cergi, rogojinile care ofera umbra si adapost de vreo ploaie tomnatica, chelnerii cu bundite si chelneritele cu ii si fote, sotii Rednic si cetera lor saltareata – totul e in ton cu numele locului. Ca nuca in perete sau cuiul lui Pepelea este insa piticul strident colorat care se holba la noi incercand parca sa ne intrebe unde e locul lui. Daca cineva crede ca poate sa ridice kitsch-ul la rang de arta, ei bine – nu se poate. Kitsch-ul doboara pe oricine si nu e kitsch – e bovli. Locul e atat de frumos si aranjat cu asa bun-gust si atentie la detaliu ca nu are nevoie de obiecte de recuzita din cu totul alt film. Magarusul de plastic ar trebui sa dispara, ca si respectivul pitic care si-ar gasi mai degraba locul in gradina vilei noului imbogatit. Imi pare rau sa o spun, dar cu piticul decoratorul de la Casa Taraneasca chiar a supralicitat – e exact ca si la 21: cand ai 19 si mai tragi o carte. E “one too much”, ca sa citez regulile jocului.

Altfel locul e frumos – mi-au placut si boii, si fanul de la intrare, de parca tocmai picasera din tabloul lui Grigorescu. De altfel ii puteti admira pentru ca m-am pozat langa ei (cel care zambeste sunt eu).

Restaurantul ar fi indicat pentru oamenii care de-abia au facut bani, pentru ca homarul nu face decat sa creeze complexe de inferioritate, pe cand tochitura e la indemana oricui si tot romanul stie cum trebuie mancata si cum trebuie sa arate. Iar la Triumf nici nu ai nevoie de toate simbolurile de la AngelÃs – e un restaurant pentru cei care se simt bine cu ei insisi, care nu se chinuiesc sa dovedeasca ceva si care nu tin sa fie vazuti de lumea buna. Aici parca uiti ca esti la doi pasi de Kiseleff si de Televiziunea romana, o zona care te trimite cu gandul doar la caviar si fructe de mare.

Eu, cel putin, m-am bucurat de lumina soarelui de toamna, care parca se uita la mine cu ochii intredeschisi. Chiar, oare ce fac politicienii cand afara e soare si nu mai sunt inundatii? Cu ce si-or fi ocupand timpul?

M-am asezat pe terasa si m-am infipt imediat intr-un platou cu bunatati de toamna – fasole batuta frecata cu ulei de floarea-soarelui din Baragan si asezonata cu ceapa prajita, telemea, cas dulce, zacusca si salata de vinete, nu cu maioneza ca la bogatii cu gusturi rafinate, ci cu multe bucatele de ceapa rosie si dulce. Iar painea prajita pe plita, asa cum o facea bunica mea, a disparut cat ai zice “milioane de calorii care se transforma in tot atatea kilograme”.

A fost un antreu perfect pentru un sfarsit de septembrie, asa de gustos si aromat ca deja nu ma mai gandeam decat la mustul parfumat din care va iesi licoarea de anul viitor si la turmele de oite in plina transhumanta, de la care provenea branza din platoul meu. Parca mi-l pregatise o hangita ochioasa.

Chelnerul sprinten, care se invartea de colo-colo in costumul romanesc, mi-a adus aminte de povestea cu nevasta disperata care ajunge la sectia de politie si striga ca i-a disparut barbatul.

Politistii incearca sa o calmeze si ii cer semnalmentele disparutului. La care nevasta spune: “Pai avea o pereche de pantaloni albastri, o camasa si, ca intotdeauna, sortul de bucatarie”.

M-am uitat apoi din nou pe meniu, care e bogat in feluri de mancare din toate zonele – secuisme, dobrogenisme, moldovenisme.

Sunt si multe romanisme pure: cocolosul romanesc, bolmos si, printre altele, celebra productie de stana “taci si-nghite”. Asa un nume lasa loc la multe ganduri si interpretari. La prima auzire, putea sa fie orice intre atitudinea unui manager dintr-o multinationala fata de seful sau, filosofia unui membru de partid cu disciplina sau o activitate casnica cu conotatii sezuale. Dupa cum am aflat apoi, e o mancare foarte inocenta – mamaliguta, smantana, branza dulce si ou. Dar pe mine tot ma amuza denumirea. Parca imi si inchipui cum te duci acasa la nevasta si ii spui: “Te rog frumos, taci si-nghite”. Romanul e nascut poet si misogin. Dar nici romancuta nu se lasa – acest taci si-nghite nu se stie de la cine la cine merge. A urmat borsul de gaina, fierbinte, cu leustean, busuioc, ou, morcovi, ceapa si multa carne. Cred ca gainusa dolofana care a venit tocmai din Ardeal a sfarsit toata in castronul meu. Si toata zeama a fost acrita cu bors. Eu nu cred sa fie om pe lumea asta care sa reziste unui bors romanesc. Eram recent intr-un restaurant romanesc, iar la masa vecina era un grup de expati, dintre care unul urma sa isi incheie foarte curand sederea in Romania. Ei bine, omul se lamenta ca e ultima ciorba pe care o mananca si incerca cu disperare sa gaseasca o modalitate prin care sa primeasca bors din Romania la el acasa. In orice caz, din cate am inteles, cel mai tare suferea dupa ciorba.

Am mancat apoi bolmos – mamaliguta amestecata cu zeama in care a fiert mamaliguta, cu cas de oaie proaspat si smantana, dupa care se baga la cuptor. Iar taci si-nghite chiar s-a ridicat la inaltimea numelui – n-am scos o vorba cat timp am avut bolul in fata.

Salaul cu garnitura de ciupercute la gratar are o dubla calitate: e si bun si nici nu ingrasa. Si unde mai pui ca e si un peste autohoton, care nu se compara cu cel irlandez sau scotian sau canadian. O minune de vietate. Buna si tochitura moldoveneasca, cu carne frageda si mamaliguta aurie.

La desert, vedeta au fost merele coapte pana cand arata ca si chipul brazdat al unei batranici. Sunt mere din gradina de la Voinesti, cat se poate de romanesti, mici, dar voinice, fara hormoni sau diversi agenti de crestere injectati prin ele. Umplute cu nuci si stafide, presarate cu scortisoara si scaldate in miere, sunt un vis de toamna timpurie. Nu v-as sfatui sa va dati in laturi nici de la papanasii cu gem de mere si smantana facuta de ciobani, la stana.

Am plecat bine dispus si bine hranit de la Triumf. Si ma bucur ca se pot face investitii si in lucruri romanesti autentice, nu numai in macaronisme.

peter.imre@zf.ro

Str. Maresal Averescu nr. 52.

Rezervari la: 021/260.14.17

Cultură