La restaurant cu Peter Imre: Nu tot ce-i nobil e si gustos
Ca si Frumoasa din Padurea Adormita, Bucurestiul vechi incepe sa se trezeasca la viata - deocamdata doar in cele cateva restaurante care incearca sa resusciteze epoca doamnelor cu maniere si a domnilor fara mirosuri adiacente la picior. Unul dintre aceste restaurante e Rossetya, unde mitocanul nu indrazneste sa intre, pentru ca s-ar simti jignit de eleganta discreta a locului
Ca si Frumoasa din Padurea Adormita, Bucurestiul vechi incepe sa se trezeasca la viata – deocamdata doar in cele cateva restaurante care incearca sa resusciteze epoca doamnelor cu maniere si a domnilor fara mirosuri adiacente la picior.
Unul dintre aceste restaurante e Rossetya, unde mitocanul nu indrazneste sa intre, pentru ca s-ar simti jignit de eleganta discreta a locului. Stiu ca e o contradictie in termeni ca un mitocan sa fie ofensat de ceva, dar totusi Rossetya te face sa-ti pui macar costumul sufletesc si cravata morala inainte sa-i treci pragul.
Cum intri, te intampina un vals de Strauss (in surdina), mobila de salon si tapet de matase. Asa cum scrie si in povestea de la inceputul meniului, numai conjunctural boierii nostri au imbracat mantii cu iz de Balcani si de Orient, pentru ca in adancul sufletului ei erau furculisionisti. Si aici apare eterna dihotomie – atractia e mult mai mare catre luminile Parisului, dar, visceral, mancatul cu mana al branzei de capra e mai aproape sufletului, precum si barfa si intriga.
Poate asta e diferenta intre Bucuresti si vestul Europei – acolo era diplomatie, iar aici se teseau intrigi. Rezultatul, intre noi fie vorba, era acelasi, doar ca modalitatea occidentala era mai eleganta. Nimic nu s-a schimbat din acele vremuri, in afara de faptul ca, astazi, in Bucuresti, se foloseste spaga, iar in tarile deja unite ale Europei se semneaza contracte de consultanta. Din nou, rezultatul final este acelasi. Dar nu-i asa ca un contract de consultanta suna mai elegant?
In salonul de la Rossetya insa e numai eleganta si diplomatie, nu spaga. Prevad ca aici se vor semna cateva contracte de consultanta. Totusi, parca pentru un restaurant cu specific romanesc de haute cuisine, o paine de casa alba si pufoasa s-ar fi potrivit mai bine decat chiflele cumparate de la Alimentara de pe colt. Adica, monser, daca pui pe pereti tablouri de o oarecare valoare, atunci mergi pana la capat si zapaceste-ti oaspetii cu un cos de paine cu seminte sau cu tarate – atentie la detalii! Apropo de tablouri, sigur, astazi nu se mai spune valoarea lor pentru ca risti sa pierzi sefia Camerei.
Locul e clar in inima vechiului Bucuresti – o vila somptuoasa, care cred ca a vazut multe petreceri. Ce viata trebuie sa fi fost prin casele astea… Boierul venea acasa sprituit si usor deprimat din cauza politichiei, dar pe atunci femeile erau disciplinate: dadea de doua ori cu bastonul in podea si ele nu suflau. Ce ti-e si cu emanciparea asta! Dar mie imi place asa – nu mai trebuie sa gandesc pentru ca gandeste femeia si pentru mine. Trebuie doar sa particip efectiv la actul parteneriatului de cuplu. Intru la capitolul mijloace fixe, de mobilier. Ea, femeia, reprezinta mijloacele intelectuale, bineinteles.
Cred ca v-ati dat seama pana acum ca, de fapt, strugurii sunt prea acri, asa ca o las mai moale cu consideratiile mele despre femei. Revenind la mancare, dupa asa un preludiu de placut (vila imensa, muzica odihnitoare si ambianta de veritabil salon), am fost foarte dezamagit de ceea ce a urmat. De pilda, cand am comandat ciulama de ciuperci speram sa primesc un morman de hribi, ciuperci de padure, manatarci si alte varietati gustoase si zemoase. Cand colo, chelnerul mi-a adus o chestie palida, din conserva de sampinioane chinezesti – o blasfemie culinara. Iar salata de vinete nu era nici pe departe facuta in casa, ci cumparata la sufertas de la Nic. Ca sa nu mai spun ca puteau sa aduca macar cateva feliute de paine prajita la vinetele astea suferinde. Mai ales ca am si asteptat vreo 40 de minute pentru antreuri (timp in care probabil s-au chinuit sa desfaca o conserva de ciuperci). Cat despre gustarea calda Rossetya, niste cascaval pane care inoata in ulei si aduce mult cu ce se putea gasi la bufetul garii in vremurile de trista amintire, doua rotocoale de carnat de la hypermarket si niste ciuperci pane care nu sunt din conserva, dar nici nu au un gust nemaipomenit. Iar castravetii murati sunt de la bulgari, din import. Judecand dupa ce am primit noi la antreu, restaurantul asta e doar un loc unde se pot revinde mai scump produsele de la supermarketurile de la capatul orasului (ma rog, acum nu mai sunt la periferie pentru ca s-au mutat in zonele bune, in locul padurilor).
La Rossetya se vede ca au investit mult mai mult in partea de salon decat in cea de bucatarie. Privind la partea buna a lucrurilor, acum ca au infrastructura pot sa se apuce si de bucatarie. Dar daca vreti un restaurant romanesc get-beget cu mancare de care sa nu va mai saturati, mergeti la Potcoava, in Giulesti. Ce-i drept, nu e in centrul vechi, dar nici nu e genul de restaurant care sa aiba numai pretentii si performante ioc. Cred ca e tare fericit bucatarul de la Rossetya, pentru ca nu trebuie sa gateasca prea mult, avand in vedere ca locul se bazeaza pe semipreparate.
Dupa cum se poate vedea cu ochiul liber, am fost foarte incantat initial, cand am vazut ambianta. Din pacate, pe urma a venit si mancarea. Care o arata ea eleganta, dar e teribil de fada.
Saramura de crap s-a inscris in aceiasi parametri – in afara de faptul ca n-a fost facuta dintr-o bucata de peste care sa nu aiba oase, asa cum se face in locurile mai bune, a fost o mancare oarecum corecta. Adica n-o sa o mai tin minte peste o saptamana. In mod cert n-o sa ard de dorinta sa revin la Rossetya pentru saramura de crap, spre deosebire de Waterloo si ciorba de fasole de acolo care mi s-a intiparit asa de bine in memorie si in papilele gustative ca sigur o sa ma fac de-al casei.
Colega a incercat specialitatea casei – muschi de vita cu coniac, portocale si cimbru, dar, desi se declarase hamesita, a lasat mai mult de jumatate in farfurie. Uitandu-ma la mancare am inteles-o: bucatile cam tari de vita pluteau intr-un sos maroniu, care nu m-a inspirat absolut deloc. Cu toata bunavointa, nu pot gasi nimic binevoitor de spus nici despre saramura din pulpe de pui. Asa mancare pot ingurgita numai daca ma insor si proaspata mea nevasta invata, din dragoste pentru mine, sa gateasca, iar eu trebuie sa-i consum eforturile bine-intentionate. Dar sa mai si platesc pentru unele dintre cele mai fade mancaruri pe care le-am gustat vreodata? Nu prea cred.
Cu siguranta, bucatarul de la Rossetya nu se va numara vreodata printre membrii Academiei Culinare Franceze. Si nici Alain Ducasse nu cred ca va vedea un competitor in persoana aceluiasi bucatar.
Cred ca bucatareasa Veta care se ocupa de ospetele interbelice din aceasta vila nascocea mancaruri de o mie de ori mai interesante si mai gustoase decat seful actual al bucatariei.
Trebuie, in schimb, sa recunosc calitatea mamaligii. Si la ciulamaua conservata, si la saramura osoasa de crap, mamaliga a fost excelenta – aurie, bine inchegata si foarte gustoasa.
Totusi, eu sper ca ghizii nu or sa le recomande Rossetya turistilor straini care vin prin Romania, pentru ca ni s-ar duce buhul ca bucataria romaneasca e fada si fara niciun chichirez. La Rossetya, mancarea e exact ca fata care arata bine si e imbracata frumos, numai ca nu-ti spune nimic. Pur si simplu nu-ti vine.
Cred ca trebuia sa ramanem la stadiul de contemplat restaurantul si sa nu mancam nimic (de asta contempli femeia de la distanta).
Desertul mi-a confirmat impresia ca toata aprovizionarea e facuta la una dintre halele brenduite – din nou siropul foarte colorat si frisca din tub.
Dar parca aluatul de la clatite a fost totusi facut in casa. Placinta de mere a fost foarte uscata – departe de umplutura zemoasa si plina de scortisoara la care ma asteptam. Oare si merele se vand gata rase si congelate la punga?
Papanasii au fost singurul punct luminos al zilei, pentru ca au fost mancabili.
Si unde mai pui ca au reusit sa cumpere si o dulceata buna, care a mai salvat situatia.
Eu sunt convins ca aceasta casa superba mai poate fi slavata daca proprietarul decide ca, spre binele comun, bucatarul trebuie sa se orienteze catre o alta cariera, care sa nu aiba nimic de-a face cu industria restaurantelor.
Asta va fi salvarea si pentru patronul de la Rossetya, si pentru bucatar, altfel, mai devreme sau mai tarziu, cineva va linsa pe altcineva.
Ca sa inchei, ii acord restaurantului Rossetya 3Imre, cu multa indulgenta si cu clauza de salvgardare activata.
peter.imre@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
