La restaurant cu Peter Imre - Nu oricine intra la Wine Bar
Un turist strain, dornic sa viziteze Bucurestii, opreste un localnic si il intreaba: "Domnule, nu va suparati, cum se ajunge la Conservator?" La care bucuresteanul intelept, dupa un moment de chibzuinta, ii raspunde: "Cu foarte multa repetitie". Asa am ajuns si eu la crasma de astazi - tot invartindu-ma pe langa Conservator, prin zona Cismigiului, am dat peste un restaurant cu un nume care aduce…
Un turist strain, dornic sa viziteze Bucurestii, opreste un localnic si il intreaba: “Domnule, nu va suparati, cum se ajunge la Conservator?” La care bucuresteanul intelept, dupa un moment de chibzuinta, ii raspunde: “Cu foarte multa repetitie”.
Asa am ajuns si eu la crasma de astazi – tot invartindu-ma pe langa Conservator, prin zona Cismigiului, am dat peste un restaurant cu un nume care aduce mai degraba a crama: Wine Bar. In conditii normale, l-as fi tratat drept depozit de vinuri si as fi trecut mai departe, dar experienta din Curacao, unde am avut parte de una dintre cele mai bune mese din viata mea la un restaurant denumit Wine Cellar, m-a facut sa ma gandesc mai bine si sa intru.
E un restaurant italienesc, dar sa nu va asteptati la o pizzerie decorata cu sticle de ulei de masline si poze cu sute de feluri de paste. Este, probabil, cel mai original, modernist si indraznet restaurant pe care l-am vizitat in Bucuresti. De fapt, la capitolul decoratiuni, nu cred ca e cu ceva mai prejos decat restaurantele de top din Milano sau Florenta. Cromatic, au evitat varianta sigura si previzibila a nuantelor de bej sau maron si s-au aventurat intr-un amestec de portocaliu cu bleumarin, care se regaseste de la marmura ce imbraca podelele pana la pereti, fetele de masa si elementele de decor. Scaunele sunt fie din piele crem, fie dintr-o combinatie de fire moi de plastic si cadre de fier. Pe pereti – trandafiri portocalii si reproduceri ale unor fotografii despre care pana si eu mi-am dat seama ca trebuie sa fi castigat niste premii la vremea lor. Interesanta si scara – cu balustrada de otel si trepte de sticla transparenta. Lampile albe atarna ca niste stalactite din tavan, iar lalelele portocalii de pe fiecare masa nu sunt de plastic.
Incantat de tot ce vedeam, tocmai deschisesem gura sa declar ca e probabil cel mai frumos restaurant din Capitala, cand, din senin, s-au declansat ostilitatile. Trebuia de altfel sa ma astept la asa ceva, pentru ca in mod cert exista o lege a compensatiei, care spune ca nu le poti avea pe toate. Nimic nu e perfect pe lumea asta – o femeie minunat de frumoasa sigur se scobeste in nas sau are cine stie ce alta meteahna, iar frumusetea de restaurant de langa Cismigiu are un proprietar care e de parere ca intimidarea clientilor intra in atributiile oricarui restaurator care se respecta.
In momentul in care s-a declansat blitzul, iar colega a incercat sa isi noteze intr-un carnetel numele (de altfel foarte inspirat) al unor mancaruri din meniu, atitudinea chelnerilor, care nu fusese teribil de binevoitoare nici pana atunci, a devenit de-a dreptul belicoasa. Unul dintre ei i-a smuls meniul din mana, reprosandu-i ca se deda la activitati de spionaj – ceea ce mi s-a parut absurd, avand in vedere ca nu era scris nicaieri modul de preparare sau vreun ingredient secret. Iar eu am avut parte de furia patronului, care mi-a explicat ca ne aflam la el acasa si ca sub nicio forma nu avem voie sa facem vreo fotografie. Nu-mi dadusem seama ca, din greseala, am intrat intr-o resedinta particulara si ca ceea ce crezusem ca e o sala de mese o fi fost de fapt sufrageria omului.
A urmat eterna dezbatere asupra locurilor de alimentatie publica, de care m-am lovit numai in Bucuresti. Timp de vreo doua decade am mancat in restaurante de toate felurile si din toata lumea, cu doua sau trei stele si unele chiar cu sute de ani de traditie in spate. Am facut zeci de poze si mi-am notat nenumarate impresii si nume de mancaruri, dar nici macar o singura data nu s-a intamplat sa fiu intrebat ceva. Cu atat mai putin sa fiu admonestat si sa mi se spuna ca sunt la om acasa. Mai mult decat atat, restauratori de talia celor de la Truffe Noire sau ChÃ?vre d”Or de la Eze cu generozitate mi-au oferit meniul sa il iau acasa.
Toata povestea mi-a amintit de era comunista, cand autoritatile tranteau langa fiecare asa-numit obiectiv ditamai placa de fier pe care scria “Fotografierea interzisa”. Nu ca cineva s-ar fi gandit sa faca o poza acolo – ce puteau castiga imperialistii dintr-o fotografie cu mormantul soldatului necunoscut sau cu mausoleul in care se odihneste Ilie Pintilie? Poate doar o lectie despre cum sa nu construiasca monumente. La fel si la Wine Bar – e un loc dragut, dar totusi e un bistro dintr-un capat de gradina bucuresteana, nu un centru de cercetari culinare NASA. Oricum, daca as fi avut intr-adevar chef de spionare a ilustrei investitii italiene la Bucuresti, m-as fi fofilat prin bucatarie cu microfoane si camere de luat vederi sau as fi facut poze cu un pix minuscul, nu m-as fi afisat la vedere cu ditamai obiectivul, iar colega cu ditamai caietul.
Dupa ce am scapat de acuzatia de spionaj, patronul mi-a declarat ca el isi rezerva totusi dreptul de a-si selecta clientii, dupa propriile sale criterii. Oare eu de ce era cat pe ce sa fiu exclus? Dus facusem, imi luasem cardul de acasa si imi mai pusesem si unul dintre cele mai bune costume. Oare criteriile tin de sex, rasa, stare civila, lungime? Sau poate doar reprezentantii perfecti ai rasei ariene au acces garantat la Wine Bar. Prin urmare, va recomand restaurantul numai daca aveti o parere foarte buna despre dumneavoastra si credeti ca intruniti criteriile patronului. Dar puteti avea surpriza de a fi dati afara, daca nu corespundeti.
Cat despre ultima indignare a proprietarului, care interzice pozele pentru ca ai sai clienti sunt persoane care fug de blitz precum vampirul de lumina, am un singur sfat: sa se duca la cluburi private. La urma urmei, pana si cercurile de interese se intalnesc in locuri publice, asa ca nu vad problema. Asta pe langa faptul ca nu mai era absolut nimeni in local la momentul respectiv.
Pana la urma, nu am fost alungati cu pietre din restaurant, asa ca am putut totusi sa ma asez si sa ma mai uit in jur. E intr-adevar un loc frumos, chiar daca aroganta de fost director de multinationala a patronului nu prea cadreaza cu ambientul. Cred ca italianul nostru si-a dat seama ca poate sa mai contribuie si el la dezvoltarea economica a tarii si a facut aceasta investitie din pur altruism, pentru ca altfel nu-mi imaginez de ce ar fi vrut sa paraseasca cele sapte coline pentru latura de stanga a Cismigiului. Dar, cum locul a iesit intr-adevar bine, ma bucur ca a facut acest sacrificiu si s-a stabilit in Bucuresti. Din pacate, toata energia i s-a consumat in amenajare si nu i-a mai ramas si pentru bun-simt. Desi, trebuie sa recunosc ca m-a ajutat atunci cand m-a informat ce si cum se procedeaza in restaurantele din Italia. Eu vorbeam doar din auzite pentru ca stiu unele persoane care au fost in aceasta tara, unde poate o sa ajung si eu dupa ce economisesc niste bani. Dar nu inainte de a vizita pentru prima data si litoralul romanesc, unde oricum am auzit ca ar fi mai multi italieni decat la ei acasa. Asa probabil ca voi vorbi mai in cunostinta de cauza despre mancarea si restaurantele italienesti.
Am reusit, intr-un tarziu sa comand, desi ma descurajase si atitudinea chelnerilor, care reusesc sa te faca sa te simti prost, afisand un aer de superioritate si dispret fata de client, care distruge calitatea decorului si a mancarii, impecabile de altfel.
Pentru antreu, somonul marinat cu hrean, crema de ciuperci de padure si spuma de lapte au fost calmantul perfect. Cubuletele de peste de un roz-rosu intens arata ca somonul a fost bine marinat, iar combinatia curajoasa cu hrean proaspat, nu foarte maruntit, mi-a aratat ca bucatarul are imaginatie si fler. Cat despre sosul cremos de ciuperci cu lapte, e demn de restaurante mult instelate.
Nu mi-au displacut nici branzeturile italienesti, puse in valoare de cativa stropi de miere zaharisita si nuci proaspete. Mai ales branza imbatranita nobil a fost unicat, asa ca nu cred ca gresesc cand spun ca toate restaurantele italienesti din Bucuresti au ce invata de la Wine Bar (mai putin modul de a trata clientii). Colectia de vinuri e absolut impresionanta si cred ca putini pot rezista tentatiei unui pahar cu vin italienesc parfumat, avand in vedere ca sticlele sunt expuse peste tot. Dar, ca pata pe rochia de mireasa este lada frigorifica protapita in restaurant. Chiar daca e pictata cu numele unei beri italienesti (ceea ce de fapt o descalifica si mai tare), nu e totusi locul ei in sala de mese si s-ar fi incadrat mult mai bine in bucatarie.
Pana la felul principal, m-am mai uitat in jur, incercand sa nu par prea curios ca sa nu trezesc din nou mania chelnerilor si m-am desfatat cu niste chifle din paine cu seminte, peste care am turnat un ulei de masline delicios.
A urmat un escalop de coada de rospo, un peste cu carne alba care seamana la gust cu carnea de homar desi, dupa parerea mea, e mai bun decat acesta din urma. Carnea frageda e facuta la cuptor si servita cu un sos brun de radicchio rosu si faina de nuci, care arata ca o crema de ciocolata si are un gust cu totul si cu totul deosebit.
Spioana cu caiet a indraznit sa ceara branzino la gratar cu ciuperci trompeta piticului si cu patrunjel, dar pestele, desi foarte bun si proaspat, a venit fara nicio garnitura. Cred ca asta a fost pedeapsa pentru neobrazarea de a-si fi notat cate ceva. In cele din urma, ni s-a explicat ca ar fi o greseala si ca de fapt garnitura nu e garnitura, ci sos salsa, care a ajuns la masa intr-un tarziu, de fapt mult prea tarziu, dupa ce pestele fusese deja mancat.
De nota zece scoicile St. Jacques la gratar, la care primesc puncte in plus si pentru originalitatea prezentarii.
La desert, cand am vazut tortul de ciocolata somptuos si concentrat care inota intr-o crema consistenta de vanilie m-am felicitat in sinea mea ca mi-am petrecut o buna parte din weekend pe aparatele de la sala de fitness. Tortul de castane e o delicatesa aristocrata demna de saloanele nobile, nu foarte dulce, ca sa se poata simti mai bine gustul fara sa faci supradoza de zaharuri.
Cat despre cappuccino – merita sa mergeti la Wine Bar doar pentru cafea.
E cu siguranta un loc care poate aspira la titlul de restaurantul anului, asta daca intre timp patronul nu bate vreun client. Le-as da o nota mare pentru ambianta, mancare, muzica relaxanta si faptul ca telefoanele mobile nu au acoperire in salonul de la subsol, astfel ca aveti sanse sa nu fiti deranjati de la masa. Dar pierd mult din cauza patronului agresiv, a chelnerilor deloc binevoitori si pentru ca nu tot ce scrie in meniu este adevarat. In plus, ma deranjeaza si conflictul dintre specificul si numele locului – este cel mai italienesc restaurant din Bucuresti, cu mancare exclusiv italiana, vinuri italienesti, muzica italiana si servicii exact ca in Italia, unde chelnerii te privesc de sus si se poarta ca si cum ar fi inventat mersul pe jos. Dar, desi locul e clar italienesc, l-au botezat The Wine Bar.
Primeste deci 4Imre, dar mergeti cu oarecare rezerve, pentru ca, daca se intampla sa nu intruniti misterioasele criterii, s-ar putea sa ramaneti pe strada.
peter.imre@zf.ro
Str. Schitu Magureanu 35. Rezervari la: 021/314.38.00
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția