La restaurant cu Peter Imre: Nostalgii de toamna la Madrigal

De multe ori am spus ca avem un apetit aproape maladiv pentru a critica totul si o infima dispozitie de a recunoaste valorile sau lucrurile bune care ni se intampla. Cu toata compasiunea fata de cei care se lupta cu o viata grea si neimplinita, e bine totusi sa recunoastem cat de mult s-a schimbat totul in bine in ultimii 16 ani. Sunt convins ca foarte multe lucruri s-ar fi putut face mai repede si mai bine in Romania, dar in acelasi timp ma minunez zilnic de realizarile libertatii si ale economiei de piata.
Iar zilele astea m-au apucat nostalgiile, pentru ca am intrat in holul hotelului Intercontinental si mi-am adus aminte de primele zile ale lui ianuarie ’90, entuziasmul general, dezordinea, bucuria fara margini, speranta ca frigul, foamea, dar mai ales teroarea sufleteasca s-au terminat. In acelasi timp, imi aduc aminte de un oras gri, fara personalitate, chinuit, cu cladiri triste. Ce mult s-a schimbat insa de-atunci – magazinele, marcile, mall-urile, cofetariile, casele, masinile si oamenii de pe strada, totul e mai colorat si bucurestenii nu mai au privirea aceea moarta, nu mai poarta culoarea gri a omului multilateral dezvoltat, nici entuziasmul activistului de partid.
Dar in tot peisajul dezolant de dinainte de ’89, parca Intercontinentalul a fost singurul loc care avea un aer occidental. Eu am avut sansa sa locuiesc aproape doi ani la “Inter” si cred ca a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viata mea. Locul era elegant, modern, cu personal bine scolit intr-ale ospitalitatii si, pentru multi romani, un refugiu impotriva cenusiului de pe strazile Bucurestiului si a miilor de oameni inoculati de sistem si transformati in adevarati zombie. La Inter, oamenii erau mai relaxati si se desfatau cu mancare buna si bauturi fine. Formatia lui Pechea facea o atmosfera extraordinara in barul de noapte, iar chelnerii te tratau cu respect si familiaritate.
Interul a fost intotdeauna un simbol al capitalei si o aspiratie pentru cei care il vedeau doar pe dinafara. Imi amintesc de bancul in care in fata la Intercontinental era parcata o masina cu numar de SUA. Un tanar bucurestean se apropie cu teama de automobil, se lasa langa roata si, cu un briceag, impunge cauciucul imens al Buick-ului american. Cu o fata in transa, inspira adanc si zice: “Aer liber!”.
Pentru cei care nu au trait pe atunci, e foarte greu sa-si imagineze cum era. Dar tin foarte bine minte ca in acea perioada, in saracia de la sfarsitul anilor ’80, Interul parea cel mai elegant loc. Astazi, uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca era doar o pata putin mai colorata intr-o tara profund bolnava. De atunci, tot ce a fost important dupa Revolutie a trecut pe la Inter – de la mineriada, cand minerii dormeau in holul hotelului, la schimbarea managementului in functie de partidul care era la putere si ministrul turismului din acele vremuri. Sau sutele de americani de 50 de ani care stateau cu bebelusii de 3 luni in brate, fericiti ca au reusit sa isi cumpere un copil nou. Intercontinental a marcat si debutul economiei de piata, pentru ca aici s-au instalat primele SRL-uri.
Am urmarit, de-a lungul vremii, intamplarile care au afectat soarta hotelului si m-a interesat ce se va intampla cu Interul. Nu cunosc detaliile privatizarii in afara de ceea ce am citit prin ziare, dar nici nu ma intereseaza. Important e ca noii proprietari i-au redat maretia si grandoarea originale, iar pentru mine faptul ca restaurantele si-au imbunatatit in mod constant calitatea arata ca oamenii care conduc Interul sunt gospodari de bine.
Prin toate aceste schimbari, un lucru a ramas constant: mancarea a fost intotdeauna foarte buna la Intercontinental, asa ca mereu vin la restaurantele de aici cu aceeasi bucurie si siguranta ca voi avea parte de o masa placuta. Iar pe o parte dintre chelnerii din vechea garda i-am reintalnit in peregrinarile mele prin restaurantele de top din Bucuresti. De la Iulian la Vichi, toti lucreaza acum in locuri de prima mana, onorandu-le cu manierele si eleganta lor impecabile.
Nu de mult, vechiul restaurant Madrigal de la parterul hotelului s-a transformat intr-un steakhouse cu un meniu simplu, elegant si de o calitate neegalata deocamdata in Bucuresti. Locul e o combinatie de crem, rosu si bordo, cu fotolii adanci si moi din piele maron, mese elegante si ferestre panoramice prin care vezi Teatrul de Opereta si o buna parte din Strada Batistei. E o placere sa te scufunzi pe inserat intr-unul din jilturile comode si sa admiri spectacolul strazii, in vreme ce restaurantul e cufundat intr-o semiobscuritate romantica si odihnitoare, luminata doar de lumanarile palpaitoare, care arunca umbre fantastice pe pereti si pun in valoare orhideele proaspete de pe fiecare masa.
E o eleganta aristocratica fara a sari in ochi, un clasic revigorat, unde te simti asa cum trebuie sa te simti intr-un hotel de cinci stele.
Si atunci ma gandesc – la ce bun toata agitatia asta cu cine ce a fost inainte de ’89 si cu cine ce a facut? Sigur, are o valoare de istorie, dar cred ca ar trebui mai degraba sa ne gandim cum sa mergem inainte, nu sa ne tot uitam la trecut. E drept ca dosariada e interesanta atata vreme cat curata si clarifica trecutul. Dar pentru mine da mult mai mult impresia de lupta politica fara sens, ceva de genul “Cine gaseste primul dosarul” sau “Eu am un dosar de-al tau si tu ai unul de-al meu”. Sunt convins ca anii comunismului infloritor au produs foarte multe anomalii de caracter, asa cum de altfel si societatea de tranzitie produce un alt set de bizarerii. De pilda, noul bogat care a furat de la stat sau nu si-a platit taxele. Cu ce e el mai putin daunator decat turnatorul la Securitate?
Revenind la Intercontinental, mancarea e senzationala si, de fapt, despre asta voiam sa va povestesc. In primul rand, meniul de steakhouse iti explica foarte clar care e diferenta intre rare, medium si well done, plus fazele intermediare, ca sa stii ce vrei si la ce sa te astepti.
Apoi, dupa ce te-ai consultat cu chelnerul care pare scos din cutie si care e dornic sa iti ofere orice fel de informatie, ba chiar sa organizeze si o sesiune de degustare ca sa te ajute sa te hotarasti in cunostinta de cauza, treci la lucruri serioase, si anume, la mancare. Au un carpaccio de vita atat de bun ca-mi vine sa o iau de la capat cu povestea despre cum a venit vita din Argentina pe picioarele ei. Carnea de vita de un roz aprins e taiata feliute subtiri peste care se toarna ulei de masline cu aroma de trufe si care sunt garnisite cu parmezan si fasii de morcovi si telina. E un antreu tocmai bun ca sa te introduca in atmosfera festinului care va veni.
Tin minte ca la Inter se faceau cele mai bune ciorbe, asa ca am vrut sa vad daca s-a schimbat ceva. Ei bine, nu – am fost foarte fericit sa constat ca totul e asa cum imi aminteam eu la capitolul asta. Am regasit o supa crema de cartofi cu carnati vienezi foarte gustoasa, cu maghiran si smantana, asa cum se mananca la Bristol in Viena. Pe proaspetii manageri de la multinationala i-as sfatui ca atunci cand ajung prin capitala austriaca sa mearga si pe la Bristol, nu numai la Prater, pentru ca hotelul face parte din patrimoniul istoric si cultural al Vienei. Si, mai ales, inainte sa mearga la scuba diving in Thailanda, sa treaca si prin Europa, unde sa nu se margineasca doar la crescatoriile de capsuni din Spania sau santierele din Italia.
Revenind la povestile noastre, dupa supa a sosit o friptura de vita pentru colega, o portie asa mai pentru doamne (spre deosebire de fripturile pentru domni sau pentru avocati, care ar satura un sat african). “Ladies’ cut” este o bucata de muschi de vita facut la gratar, atat de frageda incat nici nu e nevoie sa o tai cu cutitul si de o savoare cum nu va puteti imagina. Minunatia asta de carne e inconjurata de morcovi, telina, dovlecel, ardei gras si peste toate se toarna un sos cald de branza, care completeaza gustul. Mai punem pe langa si vreo doi cartofi copti si acoperiti cu smantana groasa si nu-mi pot inchipui ce as putea cere mai mult de la o masa.
Cel putin la fel de buna e alaturarea dintre carnea de vita si porc – niste fleici fragede si savuroase, care inoata intr-un sos picant de nuca de cocos si curry, servite cu orez basmati. Nu stiu cum trateaza bucatarul carnea de o face atat de moale, dar nu ma intereseaza nici daca sare cu picioarele pe ea, pentru ca e asa de buna ca nimic nu mai conteaza. Eu, in general, nu ma prea dau in vant dupa vaci, nu numai din cauza intelectului, dar si pentru ca genul asta de comportament bland nu-mi spune nimic, nu ma incanta. Iar cand mai vad si vaca mov, imi trece orice pofta pentru ca ma gandesc ca poate muschiul de vita o fi umplut cu martipan. Dar pana si pentru oamenii astia dificili ca mine se gaseste cate ceva la Madrigal. Apropo de dificil, acum fiind om insurat, sunt tratat cu mare respect acasa si atunci tind sa compar totul cu mancarea gatita de a mea sotie. Marina face o paine cu unt fabuloasa si, pe deasupra, taie si cascavalul in felii subtiri, asa ca e deja calificata pentru o pozitie de bucatar-sef la un super restaurant.
Dar, oricat de mult imi plac tartinele cu cascaval, din cand in cand ma mai sacrific si ies si la restaurant, unde mananc si altceva. De exemplu, la Madrigal am comandat creveti Black Tiger, pe care, sincer, i-am mai vazut trecuti pe meniu si la alte restaurante bucurestene, numai ca cei de la Inter sunt probabil niste creveti mutanti – ditamai fiarele, niste monstri ai adancurilor, cu clesti care ti-ar smulge un deget. Tigrii negri de la Madrigal sunt cat un cotlet de berbecut si au o carne alb-roz ferma, asortata cu tagliatelle aurii si condimentata cu un sos picant din rosii proaspete si putin busuioc. Aveau crevetii din farfuria mea niste mustati de cred ca Salvador Dali ar fi murit de invidie daca i-ar fi vazut. Si se uitau la mine si eu la ei, pana le-am comunicat sentinta: “Va termin ca PNL-ul musca”. Si m-am tinut de cuvant.
In mod normal, ar fi trebuit sa ne oprim aici – cel putin asa ar fi facut un om fara vicii. Dar mie maestrul mi-a spus ca un om fara vicii n-are nici virtuti prea multe. Deci, eu recunosc ca am cazut in patima dulciurilor. Iar ce se face la Madrigal poate fi caracterizat drept un atentat premeditat la silueta.
Pai cum sa rezisti placintei cu mere peste care troneaza ditamai bula de inghetata de vanilie si care e inconjurata de capsuni, zmeura si te mai tenteaza si cu un baton de zahar ars? Ca sa nu mai zic nimic de budinca fermierului – orez cu lapte si scortisoara, langa care rasare si un ragout de fructe de padure – zmeura, afine, coacaze dulci-acrisoare si parfumate. Afinele sunt culese in Apuseni, bob cu bob. Noi ar trebui sa aducem niste straini sa ne culeaga afinele, pentru ca localnicii sunt ocupati sa culeaga capsune in Spania. Dar, intr-o lume globalizata, ce mai conteaza cine ne culege afinele? Important e ca au ajuns tefere si nevatamate la mine in farfurie.
Cred ca asta e un steakhouse fusion – altfel n-am cum sa-mi explic muzica gen Buddha Bar si combinatiile neasteptate de gusturi. Ca desertul din banane fierte in sos de ghimbir si miere, puse pe un carpaccio de ananas imbibat de sirop, langa o figurina de martipan si cateva capsune. M-au lasat fara grai – nu stiam ce sa fac: sa le mananc, sa le admir, sa le miros… Daca oricare dintre cititori reuseste sa ghiceasca ce varianta am ales, e liber sa mearga la Madrigal si sa comande acelasi lucru.
Se spune ca omul sfinteste locul – in mod cert, cei care gestioneaza Intercontinentalul au sfintit acest loc si ne-au pus la dispozitie o eleganta regala. Asa ca Madrigalul nu are cum sa merite mai putin de 6Imre, pe care ii acord cu satisfactie si de-abia asteptand urmatoarea cina aici.