La restaurant cu Peter Imre: Nostalgie intr-un COS

In ultimele articole am tot vorbit despre copilaria mea saraca si cred ca din categoria frustrarilor mele care dateaza din acea perioada face parte si obsesia cu diplomele. Adica eu care nu am fost in stare sa ma fac doctor honoris de nicio causa, ma uit cu admiratie si cu putina invidie la intelectualii
si la oamenii de stiinta cu acte in regula.
Desi ma gandesc ca, asa cum se intampla in viata conform legilor infailibile ale lui Murphy, probabil ca as fi trecut prin tot felul de chinuri ca sa obtin si eu o diploma, dupa care nu mi-ar fi slujit la nimic. Ceea ce imi aminteste de un banc.
Itic se afla pe patul de moarte, inconjurat de nevasta si de odrasle. Isi aduna ultimele forte, ii cheama mai aproape si spune: “Mai copii, cand eram tanar si fara griji, ma distram, ieseam cu fetele si dansam prin cluburi. Toate cunostintele imi ziceau: “Itic, esti prost – o sa-ti cheltui banii, o sa imbatranesti si o sa ramai singur. O sa fii pe patul de moarte si n-o sa aiba cine sa-ti dea un pahar cu apa”. Asa ca i-am ascultat: m-am insurat cu hahalera asta care mi-a mancat zilele si m-a nenorocit si am facut trei copii care mi-au tocat banii si mi-au adus numai necazuri”. Fiul mai mare ii spune: “Da tata, si?” La care Itic zice cu naduf: “Si uite, acum sunt pe patul de moarte si nu mi-e sete deloc!”
Mie sete nu prea imi era, dar foamea cu siguranta imi dadea ghes cand am ajuns la Casa Oamenilor de Stiinta, un restaurant care a intrat in constiinta populara sub numele de COS. Am intrat oarecum timid, gandindu-ma cu respect la eminentii savanti care s-au perindat pe acolo inaintea mea, sa soarba o ciorba si sa se delecteze cu cate o sarma. Trebuie sa fii foarte important daca esti om de stiinta, reprezentantul unei specii foarte speciale, care le stie pe toate. Mai putin sa tina un restaurant.
Cladirea care adaposteste “cosul” este cat se poate de impozanta – un adevarat palat, o minune arhitectonica, dotata cu scari majestuoase, incaperi imense si un atrium nobil. Gradina este si ea o minune – tufe de trandafiri si ditamai copacii care ofera umbra, racoare, dar si discretie, formand separeuri naturale care te protejeaza de privirile curiosilor.
Aici poti sa-ti aduci linistit iubita si sa o mai si tii relaxat de mana, pentru ca nu te vede nimeni. In afara de chelneri. Care insa cred ca au fost bine instruiti sa nu vada clientii, astfel incat si atunci cand le faceam semne disperate ei alunecau linistiti mai departe, fara sa observe ca muream de foame.
Facand abstractie de arhitectura somptuoasa care face trimitere clara la stilul de viata al nobilimii si al marii burghezii interbelice, tot restaurantul a ramas inghetat cam prin perioada anilor ’70. E un restaurant obligatoriu pentru cei care duc dorul acelei epoci, cu gradinile de vara, bere de Reghin, mititei si mustar (ce-i drept, pana la urma au ramas doar gradinile de vara, pentru ca berea, mititeii si mustarul s-au dus la export). Pana si chelnerii tot din anii aia provin, pentru ca si-au pastrat atitudinea celor care stiu ca depinzi de ei ca sa mananci. Ce mare lucru era pe atunci sa ai un prieten chelner – ce doctor? ce profesor? – chelner trebuia sa fii si erai un om facut. Trebuie sa fi fost o combinatie ciudata pentru oamenii de stiinta care depindeau de un chelner sa le strecoare cate un mic pe sub masa.
COS-ul e, repet, locul perfect pentru cei care au nostalgia anilor buni ai socialismului, cand se delectau cu haute cuisine de genul cascaval pane, ficatei, carnati cabanos si salau Bonne Femme la o gradina de vara. Sigur, sunt cateva reclame care indica perfida inaintare a capitalismului haotic. Imi place foarte mult sa vad umbrelele cu marca de bere si butoiul de vin in care e adevarul, fara dreptate. Doar adevarul, pur si simplu.
Mancarea, dupa cum am spus, e decenta, cu ciorba de vacuta care oricum pana seara nu mai e pentru ca probabil au fost prea multi oameni de stiinta in timpul zilei. Ceea ce totusi inseamna ca restaurantul asta merge bine. Salata de vinete cu ceapa vine cu rosii romanesti gustoase, iar ficateii de pui m-au teleportat inapoi cu vreo 25 de ani, cand erau una dintre marile delicatese pentru romani. Apropo de pui, ati vazut ca a disparut gripa aviara? Ca si cum n-ar fi existat niciodata. Toti puii gripati au murit si ce-a ramas e sanatos tun. Cum a dat ordin primul om al tarii sa se termine cu gripa aviara, s-a si terminat. Eu cred ca ar trebui sa se implice si in alte cauze, precum SIDA (poate dispare de tot), gaurile din asfalt, poluarea, seceta. Iar lista poate continua. Trebuie sa fie tare bine sa le stii pe toate. Ma refer aici la oamenii de stiinta.
Dupa antreul saptezecist, din care va asigur ca nu a lipsit nici cascavalul pane, am ramas in gradina, prada nostalgiei. Ce frumos era cand am inceput sa construim socialismul… Era totusi ceva maret in toata povestea asta, o euforie generala. Pionierii, profesorii, inginerii, constructia de hidrocentrale, economia centralizata, deodorantul Rexona pe sub mana si sapunul Amo. Toate astea mi le-am adus aminte stand inconjurat de tufele de trandafiri la COS. La restaurantul asta au ramas consecventi. Chiar si acum se gaseste doar Pepsi, cum era pe atunci – fara Coca-Cola, doar Pepsi Cola. Totusi, eu consider ca suntem mult mai norocosi decat generatia care a prins pentru inceput economia capitalista, dupa care s-au “socializat”. Cred ca pentru noi ordinea asta (socialism si apoi capitalism) e mai sanatoasa. Cat despre nenorocitii aia care s-au nascut si au si trait numai in capitalism, mi-e mila de ei ca n-au avut experiente interesante ca noi. Si nici COS.
La felul principal, colega a avut proasta inspiratie sa ceara specialitatea bucatarului care, in cazul “cosului”, inseamna niste firicele dubioase de carne (posibil) de vita, care inotau intr-un sos galbui din niste mere verzui. Bineinteles ca in meniu scria ceva de genul “muschi de vita cu mere si sos Roquefort”, dar realitatea a fost cruda. De altfel, colega a primit ce a meritat pentru ca asa ii trebuie daca isi comanda specialitatea bucatarului intr-un loc in care “muschiul de vita” e tradus pentru varianta engleza cu “beef muscle”, iar pieptul de pui este “chicken chest”. Da, asa era tradus. To die my momma if I lie you!
Eu am fost mai intelept si am ales ceva care nu prea poate fi stricat, oricat de mult il chinuie pe bucatar imaginatia – salau meuniere. N-am murit, nici n-am facut botulism, deci carnea a fost ok si nici sosul cu capere nu mi-a produs pana acum vreo mutatie genetica. Asa ca va pot spune, dupa ce am incercat pe pielea mea, ca puteti manca salau la COS. Ecsalopul Zingara mi-a amintit iar de perioada comunista cand nici nu ne mai interesa gustul mancarii, atata vreme cat aveam carne in farfurie. Pot sa spun doar ca nu le-am cerut reteta sa-l fac acasa.
Dupa ce am gustat si eu din specialitatile astea, i-as da un sfat maestrului bucatar – gateste, domnule, mancare decenta, fara pretentii de Michelin. Ca numai faptul ca cineva picura vopsea pe panza nu-l face vreun Pollock. Si daca amesteci ingredientele claie peste gramada nu te transformi automat in Ferran Adria.
In rest, la desert am regasit cu aceeasi nostalgie tot ce a fost vechi si bun: tort glace, profiterol, clatite. Tot pe lista de deserturi era trecuta si o cutie cu alune, ceea ce mi se pare o chestiune de organizare – cum si la ce se vrea sa fie folosite alunele respective?
Ca sa comandam desertul ne-am gandit sa tragem niste rachete de semnalizare, pentru ca altfel nu ne vedea nimeni. Sau nu ne baga in seama.
Dar restul clientelei nu parea sa fie deranjata de problema asta, pentru ca parca si ei proveneau tot din epoca de aur: domni la costume cu linie moderna acum vreo trei decenii si doamne savante cu deux-piece-uri si fuste care mi-au indus o puternica senzatie de dj?-vu.
Am mancat sarguinciosi inghetata super colorata si naclaita intr-un sos suta la suta natural, ca si profiterolul pentru care, pe la sfarsitul anilor ’80, orice copil ar fi fost in stare sa fie cuminte o saptamana intreaga.
Oamenii de la COS primesc 2Imre pentru nostalgie si pentru gradina minunata.