La restaurant cu Peter Imre - Nostalgia socialista la Thang Long
M-am cam saturat de atatea italienisme, asa ca a trebuit sa caut ceva mai exotic. Prin urmare, am ajuns la varianta cea mai exotica pe care o poate gasi cineva prin Bucuresti - un restaurant vietnamez, pe numele lui Thang Long. Ma gandeam cand am ajuns ca un mare specialist in gastronomie, care din modestie nu doreste sa-si semneze articolele din saptamanalul politico-umoristic, crede ca numai an…
M-am cam saturat de atatea italienisme, asa ca a trebuit sa caut ceva mai exotic. Prin urmare, am ajuns la varianta cea mai exotica pe care o poate gasi cineva prin Bucuresti – un restaurant vietnamez, pe numele lui Thang Long.
Ma gandeam cand am ajuns ca un mare specialist in gastronomie, care din modestie nu doreste sa-si semneze articolele din saptamanalul politico-umoristic, crede ca numai anonimatul poate sa-ti asigure obiectivitatea scrierilor. Mie, toti cei care scriu fara sa se semneze imi aduc aminte de scrisorile anonime trimise catre Partidul Comunist, in care oamenii erau denuntati pentru ca ascultau Europa Libera. Ioane, fii barbata si semneaza-te ca doar nu e nici o rusine sa nu te pricepi! E doar putin neplacut. Oricum, le spun din nou celor care comit imprudenta de a citi acest articol ca nu sunt nici scriitor, nici gastronom si e o pura intamplare ca cineva m-a lasat sa umplu o pagina cu deviatiile mele care au si o tenta culinara. Cu siguranta, nu ma pot ridica la inaltimea adevaratilor critici si connaisseuri din mentionatul saptamanal.
In mod cert, Lorena de la vietnamez nu m-a recunoscut nici dupa poza, nici dupa miros, altfel n-ar mai fi fost asa razboinica precum Vietcongul din jungla in timpul Rezistentei. Daca Lorena ar fi fost vietnameza si eu american, ar fi putut sa-mi strige “Ami, go home!”.
Revenind la Thang Long, este adapostit de o cladire care in mod cert e mai inalta decat lunga – asa casa inalta nu cred ca exista in tot Vietnamul. Dar, desi exista vreo 3 etaje de restaurant, mesele sunt ingramadite una langa alta ca in restaurantul de langa Hanoi, unde oamenii nu sunt de parere, ca englezii, ca familiaritatea excesiva da nastere la dispret. As putea spune chiar ca mesele de la Thang Long sunt inghesuite ca bugetul Romaniei. Mi-ar parea bine daca vreodata bugetul Romaniei s-ar face in asa fel incat macar sa dea impresia ca cineva l-a planificat constient. Dar ministrii de finante sunt barbati care stiu sa faca dragoste intr-o mie de feluri, dar nu cunosc nici o femeie.
Am fost intampinat de un chelner amabil, care zacea la bar cu o nepasare din care nici anticipatele nu l-ar fi scos. De ridicat nici nu putea fi vorba. Langa doua butoaie pe care scria “bautura specific vietnameza” statea omul nostru si se uita la mine cu o sila existentiala demna de Sartre si in mod clar nu il interesa de ce e acolo sau de ce am venit eu.
Intr-un tarziu, a tipat “Lorena!”. Dar Lorena era de principiu ca viteza ucide. Pe de alta parte, poate ca totusi era mai bine daca nu venea, pentru ca atunci cand in sfarsit si-a facut aparitia, am primit si prima portie de ospitalitate vietnameza. N-as dori sa ma leg de machiajul unei femei, dar chipul, incantator de altfel, al Lorenei arata mai degraba a camuflaj pentru lupta cu invadatorii americani, nu tocmai potrivit pentru un loc din centrul Bucurestilor. E, cu siguranta, o chestie de gust. Oricum, m-a cam speriat. Totusi, mi-am adunat curajul si am indraznit sa o intreb: “Cum e supa Mien Chay (168)?” “Da” nu vedeti ca scrie in romaneste?” De citit stiu si eu – mai greu, ce-i drept. Totusi, parca voiam ca cineva sa imi povesteasca despre arome, gusturi, mirosuri, cum e, cat e de buna. Insa Lorena, superba in pragmatismul ei, mi-a zis: “168 – vreti sau nu?”
Mi-a prins totusi bine ce am vazut la vietnamez, pentru ca mi-a adus aminte de socialismul stiintific. Cred ca inainte sa-i angajeze pe Lorena si pe micul Sartre (cel protapit langa bauturile vietnameze), ca sa fie apti de a satisface acest serviciu extrem de complicat, au fost trimisi la un curs de perfectionare in Republica Socialista Vietnam, unde clientul e la cam acelasi pret cum fu inainte de ?”89 in restaurantul de langa Gara de Nord.
Dar daca e nostalgie, sa fie pana la capat. Mai tineti minte fulgii de creveti, pe cand prietenia dintre cele doua popoare atat de apropiate ca mentalitate si cultura se materializa intr-o balanta comerciala intretinuta de tone de creveti expandati si sticle de “coniac” original vietnamez? Bune mai erau si mancarurile astea exotice – pui si porc numai prin vise, in schimb fulgi de creveti – cat sa tina toata tara pentru urmatorul cincinal. Ce sanatos e fulgul de crevete!
Ca sa fiu sincer, m-am cam strambat eu la crevetele vietnamez, dar, cand l-am gustat de dragul vremurilor apuse, mi-am dat seama ca de mult n-am mai mancat un snack mai usor si gustos – crocant, expandat ca aerul si usor ca fulgul, intr-un sos dulce-acrisor sau de soia. A fost primul lucru care m-a facut sa incep sa-mi schimb parerea despre Thang Long. Dar n-a durat mult pana cand, din jungla bucatariei, a aparut si razboinicul vietnamez, care, cu un inconfundabil accent, a emis strigatul lor de lupta: “Hai!” si, pe un ton belicos m-a intrebat: “Vreti sa fotografiati meniul?” M-am speriat ca Gigi Becali de Bodu si stangaci am zis: “Nu, nu vrem sa fotografiem meniul”. Ceea ce nici nu a fost o minciuna, pentru ca noi voiam sa pozam doar mancarea. Dar pentru ca Nguyen voia sa fie sigur, a luat imediat meniul de pe scaun si a disparut cu el in bucatarie.
La un moment dat, a sosit si supa vegetala despre care razboinica romanca nu stia mare lucru la inceput – sau poate nu voia sa-mi spuna. Dati-mi voie sa va spun eu, pentru ca evident de la chelneri nu veti afla mare lucru: e delicioasa – o supa clara din zeama de legume in care au pus o cantitate impresionanta de taietei de casa din orez. E munca mare sa faci asa ceva – fiecare taietel trebuie facut cu mana si parca imi si inchipui un mic vietnamez stand intr-un beci si preparand cand taietei cand cocteiluri Molotov. Foarte buna si salata vietnameza cu care presara bolul de supa – stiti, salata aia care seamana foarte mult cu cea chinezeasca – creata, verde si foarte gustoasa.
Dupa supa calda am ajuns la concluzia ca mancarea merita sa te expui atacurilor personalului, dar si cu ei te poti imprieteni incet-incet. Asa ca, de dragul unor muguri de bambus proaspeti si gustosi (tocmai culesi de pe Lacul Snagov) si al unor Nem fara carne (un fel de pachetele de primavara intr-o foita subtire si crocanta de orez), am reusit chiar o tentativa de zambet catre Lorena cea vesnic incruntata. Iar cand am ajuns la salaul cu legume si orezul cu unt si ou, deja radeam de incantare. Bucatelele mici de salau sunt rumenite intr-un sos nemaipomenit de usturoi, iar legumele atat de viu colorate de zici ca nici n-au trecut prin tigaie sunt si ele stropite din belsug cu acelasi usturoi plus niste condimente vietnameze – sper doar ca nu proveneau din acelasi tip de damigeana in care imbatranea celebra bautura specific vietnameza. Mare curaj trebuie sa aiba cel care se incumeta sa guste din bautura asta, pentru ca e foarte probabil ca in damigeana aceea sa se gaseasca tot ce a ramas de la razboiul de eliberare, fermentat bineinteles, bocanc de soldat american, ramasite de Kalasnikov, alea-alea. Ca sa fiu sincer, bambusul parca avea, asa, un usor iz de napalm – sigur ca e doar o aroma artificiala, cat sa imite gustul cu care s-au obisnuit de ani de zile. Cat sa le aduca aminte de vremurile cand tot poporul lupta in jungla si, o data pe saptamana, la adapostul frunzei de palmier, isi preparau o mancarica de bambus. Acelea erau vremurile de adevarata revolutie si unitate populara.
Ca tot veni vorba de jungla, mi-am amintit de un banc: se duce Nguyen la razboi in jungla ca sa lupte pentru patrie si Hung Ha ramane acasa. La un moment dat, dupa cateva luni, Hung Ha naste. El reuseste sa puna in functiune telefonul de campanie cu manivela si o suna la spital:
– Ai nascut?
– Da.
– Copilul seamana cu mine, nu? Ca doar e baiatul tatii.
– Nu.
– Da” cu cine? Cu tine?
– Nu prea.
– Atunci cu mama, cu tata, cu sora-ta? Cu cine?
– Degeaba-ti spun, ca oricum nu-l cunosti.
In orice caz, dupa ce m-am ghiftuit cu minunatiile astea, am inceput brusc sa am o oarecare simpatie pentru micii razboinici. E de inteles ca, dupa ce le-au facut americanii, au o oarecare adversitate fata de orice caucazian, dar cred ca si cronicarii anonimi pot veni aici fara sa le fie foarte frica, pentru ca vor supravietui.
Totusi, pentru un restaurant care are vreo 200 de feluri de mancare pe meniu, nu cred ca bucatarul are un soft atat de performant care sa le tina minte pe toate. Poate doar daca diferentele intre ele sunt nesemnificative. Exista cu siguranta ceva care se regaseste in toate – alcoolul. Ceea ce face viata unui sofer responsabil aproape imposibila, daca vrea sa respecte legea care spune sa nu bei atunci cand conduci. Buna lege pentru ca, daca bei cand conduci si apoi dai intr-o groapa, versi toata bautura.
Stateam si ma gandeam, dupa o masa atat de de copioasa, cat de bine mi-ar prinde putina miscare. Asa ca, nu va lasati descurajati de greva asta de la metrou si sariti pe biciclete. Daca nordicii pot, noi de ce nu? O sa se dezvolte industria romaneasca de biciclete, Pegasul va deveni din nou popular, n-o sa mai fie atata poluare (ma rog, excluzand mirosul de picioare), guvernul mai supravietuieste o saptamana si toata lumea e fericita. Mens sana in corpore pe bicicleta. Ce natie lenesa suntem – metrou, autobuze, maxi-taxi, mini-taxi… Mai bine stam acolo si asteptam decat sa o luam pe jos – pe jos am luat-o doar spre Europa. Cum ar fi sa intre in greva si pasagerii metroului? Sa refuze sa-l mai foloseasca. Desigur, greva de la metrou n-o sa-i afecteze prea mult pe sefii de sindicat, pentru ca ei mergeau cu Mercedesul si inainte.
Cat despre greva profesorilor, macar le creste pretul la meditatii – ca doar ce sa faca elevii zilele astea, ca sa nu ramana in urma, decat sa fuga la meditatii?
Inapoi la Thang Long, merita o vizita macar ca sa mai rupeti monotonia italienismelor si a puilor la rotisor, dar trebuie sa va asteptati la o servire lenta ca si cantecele vietnameze. Mancarea e buna, dar pe cand chelnerita tipa “ananas prajit la B3”, m-am speriat ca nu cumva noi sa fi fost la B52, ca parca si vedeam cum explodeaza crema de lotus pe care o comandasem la desert. Pana la dulciuri, am terminat chiftelutele de peste cu ciuperci care sunt superbe – carne alba si frageda care pur si simplu ti se topeste in gura si care merge numai bine cu orezul prajit, fie el cu sau fara creveti.
A venit si desertul – crema de lotus nu stiu daca asa trebuie sa arate sau e razbunarea bucatarului care si-a suflat nasul in ea. Arata ca piftia, numai ca in loc de urechi de porc avea samburi de lotus.
Ananasul prajit semana foarte tare si la gust si la aspect cu salaul Meuniere – dupa cum arata, cred ca e ce a ramas dupa ce fructul era stors ca sa se faca suc. Stia chelnerita ce stia cand ne-a spus ca nu mai are ananas pentru suc. Altfel, ca sa fiu cinstit, prajeala asta de ananas era chiar buna, dovada ca am mancat toate cele trei ditamai bucatile, desi ma jurasem ca sunt satul si nu mai pot inghiti nimic.
Sa mergem deci la Thang Long pentru a resuscita relatiile romano-vietnameze, pe nedrept neglijate in ultima vreme. Vad ca premierul nostru alearga prin Italia si Anglia, in loc sa faca vizite de stat la Hanoi. Imediat ar putea revigora ARO si ar putea importa salata vietnameza direct, nu prin supermarketul francez din capatul orasului. Si mai mult decat atat, am putea importa si noi mobila buna, din bambus, in loc sa ne marginim la productia autohtona de calitate indoielnica.
Iar Thang Long, la sfarsitul anului, cand vom face clasamentul, va fi cel mai bun restaurant vietnamez din oras, dat fiind ca exista numai unul.
Cat despre amabilitatea personalului, lupta de clasa continua.
peter.imre@zf.ro
Str. Iancu Capitanu nr.31. Rezervari la: 021/642.56.83
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
București, ce bine că ești! Cum arată un city break în Capitală la recomandarea Anei Rubeli? „Aș începe cu zona Cotroceni, apoi Icoanei-Ioanid, aș continua pe străzile din jurul bulevardului Dacia, apoi spre Armenească și Cartierul Evreiesc”
Cristina Roșca, După Afaceri Premium: București, ce bine că ești!
