La restaurant cu Peter Imre - Nimic de discutat despre De Gustibus

La sfarsit de saptamana, l-am intrebat pe un bun prieten daca vrea sa mearga cu noi in Maramures, ca sa ne vizitam tara si sa vedem daca toate bancurile cu ardeleni sunt adevarate. Dar prietenul meu mi-a zis ca ii e frica sa se aventureze dincolo de sectorul 1, ca de acolo parca se opreste civilizatia. Ce-i drept, cand iesi din zona asta, ai senzatia ca se cam termina Europa. Dumnezeu sa ma fereasca de furia provincialilor, doar ca eu stiu deja cum e la ei, pe cand ei nu stiu cum e in sectorul 1.

Adevarat e ca m-am dus eu in Maramures – locul asta e superb. Adica ce a dat natura, ca ce a facut omul – mai putin. Cert e ca a ramas foarte putin asfalt intre gropi. Unii spun ca maramureseanul e harnic si gospodar – probabil doar la el in curte, ca pe spatiul public mai putin. Sunt sigur ca, in perioada in care a fost construita biserica de la Bogdan Voda, la sfarsitul anilor 1700, drumul haiducilor era mai neted decat strada principala de acum. Altfel, oamenii sunt ospitalieri si au o bucatarie care ar putea face cariera internationala, daca cineva ar putea sa ajunga aici si altfel decat cu parasuta. Mi-a zis mie soacra-mea: “Ce-ti lipseste sa stai acasa?” Pai un singur lucru imi lipsea – ca era ea la noi acasa.

Oricum, spre deosebire de amicul meu, cu mult curaj m-am avantat dincolo de sectorul 1, pana in sectorul 2, ca sa iau pranzul, la un nou restaurant. Daca policlinicile s-ar deschide in Bucuresti in acelasi ritm ca si restaurantele, atunci sanatatea populatiei ar avea mult de castigat. Eu unul, daca as fi guvern, as spune ca la fiecare cinci restaurante sa se deschida si un spital.

Revenind la restaurantul de saptamana aceasta, desi gusturile nu se discuta, astazi vom vorbi despre ele pentru ca locul se numeste De Gustibus.

Cand am intrat, gusturile mele au fost satisfacute: o casa veche, bine renovata si decorata, luminoasa si primitoare, in zona Mosilor. Mi-au placut grinzile de lemn pictate ca in secuime, care sustin tavanul, mobilierul simplu, dar vesel, tot de lemn, florile vii, perdelele de in care se asorteaza cu abajururile lustrelor si lasa sa patrunda in restaurant o lumina indulcita. Ca tot veni vorba de lumina – eu n-am mai vazut pana acum o primavara atat de incapatanata, care sa opuna atata rezistenta. Numa” un pic nu-i bine si e iarasi rau. Cand nu-i frig ploua si cand nu ploua e mohorat. Ar mai trebui invitat texanul ala mare de joaca rolul de presedinte, ca poate o mai iesi curcubeul si apare si soarele mai des.

Interiorul restaurantului arata mai bine decat firma de la intrare – patronul ar fi putut sa roage elevii de peste drum, de la Scoala de Arte si Meserii, sa-i faca o firma mai de Doamne-ajuta. Cred ca, pentru doua-trei mese gratis, bietii studenti ar fi fost mai mult decat creativi. De Gustibus pare o gospodarie unde gazda e harnica si are si simt estetic. Dar, pe cat de mare e locul, pe atat e de saracacios meniul. “Nu-i nimic”, mi-am spus. “Macar nu este ca restaurantele cu milioane de pretentii si zero talent, care ingramadesc in meniu sute de preparate pe care nu le au sau nu stiu sa le faca”. In orice caz, m-a surprins faptul ca, desi locul are aer de gospodarie neaosa, nu tu o ciorba sau o supa cu care sa incepi o masa adevarata. Daca restaurantul e casnic la atmosfera, unde sunt ciorba si sarmaua? Poate ca fac locul in etape – mai intai decoratiile si pe urma meniul.

Mult n-am avut ce discuta cu chelnerul care a poposit pe la masa noastra si care era speriat ca Tariceanu intre inundati, dar din cele cinci feluri de mancare a fost relativ usor sa comandam.

Dupa care am asteptat si am tot asteptat – viteza nu e sigur punctul forte al locului. Numele e foarte bine ales, locul e frumos decorat, dar chelnerul cred ca e adus din Maramures pentru ca la viteza de reactie nu-l concureaza pe Doroftei. Dar are si el dreptate – ca doar nu lucreaza la fast-food. Din nou ajungem la calitatea oamenilor care ne inconjoara – materia prima nu ne lipseste pentru ca, la marele magazin de la capatul Bucurestilor se gaseste orice, de la melci mediteraneeni la foie gras. Dar e penurie mare de chelneri si, mai ales, de bucatari buni. Eu cred ca trebuie sa-mi pun femeia la bataie. Nu ca i-as cauta o slujba, dar in mod cert ar bate multi bucatari “profesionisti”.

Cat despre mancarea de la De Gustibus, sigur ca gusturile nu se discuta si tot la fel de adevarat e ca eu am niste gusturi foarte liberale si sunt dornic si dispus sa incerc orice inovatie. Trebuie insa sa va spun ca piciorusele de pui pane cu cocos au fost un amestec de gusturi care nu s-au potrivit, fade, iar piureul de cartofi – exact asa cum a spus chelnerul. “Dom”le, nu e pe meniu, dar ce mare lucru – va zdrobeste niste cartofi fierti!” La case mai bune, e mare lucru sa faci cartofi piure. E chiar o arta. Aici, intr-adevar au fost doar cartofi fierti cu sare. Deci, decoratorul a facut o treaba mult mai buna decat bucatarul. Gustul preponderent a fost acru – piure acru, paste acre, pastrav acru, orez acru. Iar gustul meu la plecare a fost amar, chiar si dupa tentativa de desert, denumita bavareza cu cafea, care mi-a pus capac si m-a ajutat sa nu mai mananc nimic toata ziua.

Daca ar trebui sa fac o comparatie, restaurantul asta seamana cu ceva care in realitate nu exista – o femeie frumoasa cu intelectul complet redus. Dupa cum stim, asa ceva nu exista, pentru ca toate femeile fara exceptie sunt frumoase si destepte. Cu acest gand ma mai inveselesc si ma duc sa ma intalnesc cu o femeie frumoasa si desteapta.

peter.imre@zf.ro

Cultură