La restaurant cu Peter Imre: Menuet, usor prafuit

Trebuie sa recunosc ca imi plac foarte mult oamenii ingeniosi, cu fantezie, care reusesc sa faca lucruri nebanuite. Asa cum mi-l inchipui si pe proprietarul de la Menuet, care a luat o pivnita si a facut din ea un loc unde totul se potriveste: numele restaurantului (aflandu-se pe o straduta din spatele Ateneului are legatura cu contextul), decoratiunile vechi in atmosfera de casa de inceput de secol: sfesnice, tablouri, oglinzi mari venetiene, iar statuetele cu Mozart si Beethoven se imbina cu numele locului.
Pendulul mare confera, la randul lui, caldura locului – vezi poza. Cel care arata ora e pendulul. Si eu in felul meu sunt tot un pendul, ca nevasta-mea ma trimite de colo-colo. Asa ca si eu pendulez, dar nu arat ora. Plus ca pe mine nevasta-mea nu ma intoarce cu cheia, ci ma scoate din minti pur si simplu. Asta doar cateodata.
Dar stiti cum e – asta e farmecul. Nu al pendulului, ci al femeilor. Ca sunt capricioase. Cateodata, din cate am obser-vat eu, nu numai femeile sunt capricioase, ci si chelnerii. Am remarcat asta la Menuet cand am sters suportul de farfurie si am vazut ca pe servet s-a asternut o pelicula de praf. De Bucuresti, neimportat, din tarana noastra milenara. Sigur, e un praf ceva mai nobil avand in vedere ca provine din vecinatatea Ateneului – are staif.
Cand am indraznit sa-i atrag atentia chelnerului, ce-i drept nu ma asteptam sa cada in genunchi si sa-si ceara iertare, dar nici sa ma certe si sa-mi tranteasca mustrator “sunteti primul client care face asta”. De parca incalcasem codul bunelor maniere de restaurant, prin incercarea de a evita sa sterg masa cu camasa. Adevarul e ca praful asta e tare perseverent, ca si romanul – e darz. Si se pune peste tot.
Asa se face ca tanarul chelner, care la inceput fusese simpatic si amabil, m-a dezamagit profund cu atitudinea neanderthaliana, mai ales cand mi-a mai spus si ca asa ceva (adica straturi de praf) exista in orice restaurant. Asta cand eu stiu sigur ca nu toata lumea are privilegiul prafului de Ateneu.
Cred ca in ultima vreme mi-am pierdut mintile complet si m-am concentrat asupra luptei politice. Din cauza asta poate n-am observat ca si celelalte restaurante sunt acoperite de o patura de praf, mai ceva ca ramasitele vilelor din Pompei. Mi-a spus mie Jose ca am prea multa indulgenta. Sau poate doar chelnerul de la Menuet e dintr-o zona a Bucurestilor pe unde trec camioane mai des si unde sunt banii nostri – adica nu e asfalt, dar acolo sunt banii nostri. Ma gandesc totusi ca n-as vrea sa-l supar – dar nici el pe mine, spunandu-mi ca toate restaurantele sunt la fel.
Trecand peste, am curatat noi masa, suporturile pentru farfurii, tacamurile si paharele, desi ni s-a spus ca in fiecare dimineata se curata cu Pronto. Asta imi aduce aminte ca intr-o vreme, in copilaria mea saraca, traind intr-o zona unde constructia socialismului luase un avant ceva de speriat, de tot orasul era un santier, in perioadele de seceta praful se depunea in case, pe toata mobila. Pe atunci era mobila lacuita, iar la noi in casa se stergea praful de trei ori pe zi. Cu toate astea, tin minte ca la copiii din vecini am vazut cum puteai sa-ti scrii numele pe mobilier. Cam asta era diferenta intre modul cum gospodarea mama casa si obiceiurile altor familii. Ca sa termin cu povestea asta, la cum plutea praful prin restaurantul Menuet, ma asteptam sa faca pojghita deasupra ciorbei.
Dar nu m-am mai gandit la asta si am incercat sa ma concentrez aupra mancarii. La inceput au venit clatitele cu urda si smantana cremoasa, de imediat am uitat si de praf si de chelneri obraznicuti si m-am imbunat. Am suflat praful la o parte, de-a ramas numai clatita si m-am apucat sa mananc cu pofta. Asa, de antreu.
Am primit si o ciorba de perisoare acra, cu morcovi rasi si smantana din belsug. In timp ce-mi sorbeam ciorba fierbinte, ma gandeam ca povestea asta cu “mananci ca sa traiesti, nu traiesti ca sa mananci” e din alt film in cazul meu, pentru ca o componenta importanta a vietii mele e placerea mancatului. Toata mandria natiunii sta intr-o ciorbita din asta. Ce poate sa fie mai frumos in tara decat o rumanca cu cozi pana la mijloc, care face ciorba de perisoare si gadila bilutele de carne tocata dupa care le pune cu gingasie intr-o zeama acra? Pai tot neamul lui Traian(us) n-a vazut asa minunatie de ciorba.
Aici, la Menuet, le-a reusit si calamarul pane, despre care eu tot timpul am impresia ca e de fapt un furtunel taiat rondele si prajit. La Menuet e chiar crocant si gustos si cu cateva picaturi de lamaie e numai bun.
Spuneam ca-mi plac oamenii inventivi si profesionisti. Ma uitam la baiatul asta venit tocmai din Anglia sa ne cante noua, in fata unui stadion intreg. Dom’le, chiar stie ce face. Pe minut, pe secunda, calculat frumos, cu emotie… Frumoasa cantare. Mie chiar mi-ar placea sa traiesc intr-o tara unde e mai multa muzica si mai putina cacofonie de fond, care ma zapaceste. Jurnalisti amestecati intr-o harababura cu politicieni, cu vocea poporului peste tot. E un zgomot asurzitor. Tare-mi plac oamenii care tac si fac. George Michael a venit fara fasoane si fara discutii, si-a facut treaba, a facut fericiti 40.000 de oameni, dupa care a plecat frumos si elegant acasa. Cred ca politicienii sunt tare invidiosi pe el. Cand voi vedea primul politician care capteaza atentia audientei timp de doua ore la nivelul la care a facut-o George Michael si sa bucure 40.000 de persoane asa cum a facut-o artistul, pe cuvant ca ma inscriu in politica si il urmez pe cetateanul respectiv.
Intre timp, a venit si felul doi. Un carnat de casa bine prajit pe iahnie de fasole, cu bobul mare si cu foi de dafin. Si cum ne bucuram noi mai tare de mancare, asa se enerva chelnerul de observatiile noastre. De pilda, eu nu cred ca trebuie sa pui marar pe orice, pana si pe creme caramel. Dar chelnerul – nu si nu. Marar se pune peste tot si cu asta basta!
Una peste alta, restaurantul e bun – mi-a placut si salaul Meunier?, si snitelul de porc, cu piure facut, dupa cum a subliniat autoritar chelnerul, din “cartofi adevarati”. Lucru pentru care noi am incercat sa ne aratam recunostinta asa cum se cuvine. Dar, Menuet e ok pentru standardele noastre – cu un pic de praf, un pic de nervi din partea chelnerului. Adevarul e ca el se astepta sa fim recunoscatori si pentru ca ne lasase sa schimbam doua mese pana am ajuns la aia buna. Ce-i drept, nici nu era foarte multa lume in restaurant – adica nu mai era nimeni in afara de noi, ca atare nu cred ca a fost vreo problema.
Dar chelnerul asta mi-a adus aminte de casa – e ca nevasta-mea, pentru care, cand zic ca ea, sunt baiat bun. Cand nu – se supara. Sa nu ma intelegeti gresit, pentru ca nu spun ca exista asemanari intre nevasta-mea si chelneri. Doar la acest capitol.
Menuet e un loc placut si, poate, daca ar avea mai multi clienti, ar sterge mesele mai des cu coatele si n-ar mai fi atata praf. Altfel, eu as schimba fie solutia de curatat, fie personalul care se ocupa de asta.
La desert insa si-au spalat toate pacatele pentru ca au cea mai buna placinta cu branza pe care am mancat-o in toata lumea.
E numarul unu – cu aluat fraged, umplutura cremoasa cu multe stafide si deasupra cu strat gros de smantana si cu dulceata de visine. E pur si simplu perfecta. La fel ca si crema caramel, care are o savoare nemaipomenita.
Prin urmare, o sa vin la Menuet cu pamatuful de sters praful, si asta numai pentru placinta cu branza, pentru ca merita.
Restaurantul este de 3Imre si ii va si primi cand incep sa stearga praful mai des. Pana atunci, ca sa ne protejam cititorii, ramanem la 2Imre.