La restaurant cu Peter Imre: Mancare romaneasca buna la La Berbecu'

Dar despre primul an european vom vorbi data viitoare. Pana atunci, ne concentram pe luna decembrie: frumoase sarbatori! Dar cred ca eu nu am fost tocmai cuminte anul asta pentru ca mosul mi-a adus doar o nuia. Asa ca am plecat sa-mi caut fericirea singur prin restaurante.
Sigur, “am plecat” necesita o calatorie serioasa, o adevarata odisee pentru ca totusi, in Bucuresti, nu te poti deplasa asa cu una-cu doua. Daca ma duceam la un restaurant din Praga, probabil ajungeam mai repede – eu fiind taran de la Otopeni, de la birou bateam campurile si ajungeam direct pe pista de decolare. Aici se dezvolta instinctul de supravietuire. Multa lume compara povestea asta cu Belgradul dupa bombardamente. Dar nu e adevarat: aici este Vietnamul circa 1965. Lipseste doar napalmul. In schimb, gherilele… E ca si in jocurile Super Mario – cu cat inaintezi, cu atat apar mai multe obstacole: groapa cu apa, autobuzul pus cas, soferul bezmetic din intersectie, pasajul blocat.
Iar castigatorii care ajung unde vor se aleg cu o depresie nervoasa totala. Frumoase sarbatori o sa avem – mai ales astea din Bucuresti, ca drumul catre Valea Prahovei va fi o aventura si o placere pentru cei care au heliport in curtea vilei. Ati observat ca astia, in desteptaciunea lor, s-au blocat asa de tare ca nici cu girofarul nu mai au loc sa treaca? Ceea ce e fabulos, totusi, in dezastrul acesta urban, e competenta politicienilor care merge atat de departe incat dansii apar la televizor si ne explica rabdatori ca suntem noi tampiti si nu intelegem marea rearanjare metropolitana. Am realizat ca nu numai fermoarul ne lipseste, ci si niste nasturi – asta ca baietii astia sa-si deschida slitul si sa ne arate ce au pentru ca ne fac noua ceea ce, in conditii normale, ar trebui sa faca acasa cu nevestele lor – de la presedinte la primar, fara discriminare. Fiecare in felul sau, dupa capacitatile sale de putere.
Eu am ajuns la La Berbecu’, in pragul unei crize de nervi, dar m-am remontat putin la gandul unei mese gustoase. Mi-a placut numele locului: proprietarul pare genul de om care stie ce vrea de la viata. Nu te poti juca cu el in trafic. E un nume foarte gladiatorial.
E fabulos ca omul are si berarie, si crama, si restaurant – isi permite, pentru ca e o casa mare, frumos si ergonomic amenajata, exact pentru tinerii avocatei la firme mari care isi sarbatoresc ziua de nastere, inainte de casatorie, cand inca mai cred ca totul va fi bine. Desi, avocati fiind, nu se pot gandi ca un contract prenuptial salveaza totul.
Ca sa explic cum e cu amenajarea locului, sunt mai multe camere, simplu decorate, spatioase, luminoase si primitoare, numai bune pentru o ciorba fierbinte si o conversatie la fel. Daca se discuta despre trafic, sigur vor aparea momente fierbinti, pentru ca am vazut cu ochii mei cum traficul bucurestean naste monstri – oameni perfect civilizati in alte circumstante scot levierul in intersectie. Ce-i drept, la noi nu vezi ca in America cum merge unul la mall sau la biserica si rade cu semiautomata shopperii sau enoriasii. Noi avem o Elodie si cu ea ne chinuim de sase luni. Mi se pare normal ca, pe langa Ana lui Manole sa intre si Elodia in folclor.
Eu am intrat la La Berbecu’ si mi-a parut bine pentru ca e o carciuma vesela de manageruti tineri si de intelectuali (adica nu pentru mine, dar ce mai conteaza). E drept ca e si destul de aproape de Carturesti, ceea ce mi-a amintit ca am ratat Targul de Carte. La Luxury Show si la Salonul Auto sunt nelipsit, dar la Targul de Carte m-as fi plictisit.
In asteptarea unei ciorbe fierbinti, ma gandeam relaxat ca bine ca au fuzionat sau fisionat (termenii astia din fizica atomica nu mi-au fost niciodata foarte familiari, asa ca fiind totusi specialist in gastronomie trebuie sa ma rezum la ceea ce pot vizualiza). Fuziunea asta e ca si salamul de cal si pui in proportii egale – un cal/un pui. E bine ca s-au unit.
Iar eu bine ca am comandat ciorba de la La Berbecu’ pentru ca e foarte buna: o ciorba taraneasca dintr-un amestec de legume bine fierte (mazare, telina, morcovi, patrunjel, leustean). E perfecta pentru serile de iarna, gustoasa si inrosita cu boia. Sa stiti ca eu cand descriu ciorbele astea chiar fac diferenta fata de alte locuri unde ciorba vine din plicul ala de zice reclama “din gustoase legume uscate”. La fel de buna e, la La Berbecu’ si ciorba de perisoare ? la grec, cu multa smantana si chiftelute gustoase din carne macra.
E festiva atmosfera asta din oras. Am fost si eu in niste tari europene unde orasele sunt la fel de frumos decorate (in paranteza fie spus, cred ca seful meu, acum la sfarsit de an cand se fac bugetele, a vrut sa scape de mine si m-a trimis la traininguri prin strainataturi). Afara am vazut oameni linistiti, fericiti, care stau calmi in restaurante si se uita la luminite si la braduti.
Aici sarbatoarea consta in lupta de a ajunge la mall si la hipermarket – pentru cei care duc luptele astea de gherila nu cred ca are vreo importanta ca cele doua partide s-au unit. De altfel, astia care s-au contopit au coloana vertebrala a unei meduze.
Dar dupa cum pe altii nu-i intereseaza, si pe mine ma lasa rece. Asa ca m-am concentrat asupra ciorbei, dupa care a urmat limonada, pentru ca, dupa cum mi-a explicat cu rabdare condescendenta chelnerul, ciorba e gata de dimineata, in vreme ce limonada se face pe loc si dureaza pana scot zeama din lamai.
Dar nu va luati dupa comentariile mele rautacioase, pentru ca locul e chiar simpatic.
M-a impresionat la inceput meniul lung de aveai impresia ca locul trebuie deservit de vreo trei bucatarii. Desigur ca pe urma am descoperit ca, de fapt, multe preparate erau absente la apel, asa ca nu am mai fost la fel de impresionat.
De-abia astept sa intru in vacanta si sa plec undeva, oriunde. Desi sunt constient ca primele doua zile din vacanta le vom petrece pe drumul spre aeroport. Dar si dupa aia…
Am impresia, si ma ingrijoreaza, ca nivelul meu de patriotism da semne serioase de scadere. De ce oare? Adevarul e ca nu pe vremea lui nea Nicu era greu de stat aici. Acum e adevaratul test de patriotism – sa locuiesti in Bucuresti: vremuri usor tulburi, discreta degringolada ideologica. Sau poate doar eu imbatranesc si, dupa cum zice tata, totul slabeste, doar moralitatea se intareste odata cu varsta. Aceasta cugetare, in mod evident, nu este valabila pentru niciunul dintre politicienii de la noi.
Revenind la restaurantul berbecesc, am mancat niste bucatele de carne de vita trase la tigaie in ulei de masline, crocante si putin prinse, cat sa fie interesante, o tara picante si combinate cu tot felul de legume (ceapa, ciupercute) si ele bine trase la tigaie.
E un deliciu, o speci-alitate pentru care chiar merita sa mergi la carciuma asta. Puiul cu gorgonzola si conopida a fost exact asa cum mi-l imaginam: fraged, intr-un sos cremos, cu bucatele de conopida fiarta.
Probabil ca m-as fi bucurat si mai mult de mancare daca n-as fi fost lovit de cacofonia muzicala: din hol se auzeau niste colinde ardelenesti, iar in sala de mese urla efemul.
Inteleg ca trebuie oaresce atmosfera, dar nici chiar asa. Chiar e nevoie ca retailerii si companiile sa lanseze campaniile de Craciun de la inceputul lui octombrie? Mai e putin si incepem sa ne pregatim de Craciun din iunie. Pe de alta parte, nu sunt de acord nici cu traditionalistii care declara categoric ca nu e normal sa sarbatoresti Craciunul in tarile calde, fara zapada. Din cate tin eu minte, Fiul lui Dumnezeu nu s-a nascut in Siberia, ci in caldura de la Betleem. Eu am fost pe acolo, dar n-am vazut fulg de zapada. Si nici brazi.
Cat despre traditiile de Craciun, am facut tot posibilul sa le respect inca de pe acum si am comandat deja pomana porcului, ca sa scap de indigestii cat mai repede si sa pot sarbatori linistit Craciunul.
La Berbecu’, ce-i drept, mancarea e asa buna ca nu te paste indigestia. Doar chelnerii sunt usor obraznici si discret nepriceputi, dar, la urma urmei, fiecare suntem ignoranti in cate ceva.
Cand a venit desertul, desi n-am comandat nimic cu ciocolata, mi-am amintit de urmatoarea povestioara: batranul patriarh al familiei e pe moarte. Inconjurat de copii, nepoti si toate rudele, isi cheama un nepotel si ii spune: “Du-te pana la bucatarie, pentru ca simt aroma faimoasei prajituri cu ciocolata pe care o face bunica ta. Roag-o sa-mi dea si mie o bucatica, pentru ca sa ma duc pe lumea cealalta cu gustul prajiturii care tare mi-a placut toata viata”. Copilul da fuga spre bucatarie, iar batranul horcaie, haraie si, in general, se pregateste de moarte. Dupa zece minute, apare si baietelul. Muribundul isi aduna ultimele puteri si il intreaba: “Mi-ai adus prajitura sa ma mai bucur de ultimele mele clipe pe pamant?” La care nepotelul raspunde: “Nu, bunicule, pentru ca bunica a zis ca prajitura cu ciocolata este pentru dupa funeralii”.
De data asta eu n-am mancat ciocolata, ci m-am multumit cu niste clatite cu branza de vaci, stafide, smantana si miere, usoare si gustoase, cat sa ma indulcesc pentru drumul dureros spre casa.
Saptamana viitoare vom vorbi despre restaurantele anului 2007 (si cele mai bune, si cele mai proaste).