La restaurant cu Peter Imre - Maccheroni sau daca nu e Carlo, nimic nu e

Toamna se numara bobocii si se crucifica ministrii de finante. E perioada recoltei si a bugetului. Cum de recoltat nu prea avem ce, ramane crucificarea ministrului. Trebuie sa fii de-a dreptul copperfieldian (adica scamatorul Copperfield) ca sa incerci sa faci din produse secundare bici. Dar omul chiar pare magician: dupa cum l-a imbarligat pe Turcescu, mai avea putin si, pe langa bile, ii vopsea si ouale.

Oricum, filosofand eu asa despre bugete si finantisti, mi-am dat seama de genialitatea lui Paulo Coelho, si anume, faptul ca si un ministru de finante poate sa il citeasca. Am adus vorba de el pentru ca, saptamana trecuta, a avut loc evenimentul pe care mi l-am dorit cu atata ardoare, ca am fost de doua ori pana in Brazilia numai ca sa dau de Coelho. N-a fost sa fie atunci, dar acum a venit el tocmai pana in Romania, asa ca am avut ocazia de a-l invita la masa, unde, impreuna cu Gabriel Liiceanu, am petrecut probabil cea mai interesanta seara din viata mea. Interesanta datorita conversatiei, nu gratie alegerii mele mai putin inspirate in ceea ce priveste restaurantul. Intentiile mi-au fost cat se poate de laudabile, totusi: am vrut sa ii arat maestrului ospitalitatea si bucataria romaneasca, pentru ca sunt doua dintre putinele lucruri cu care ne mai putem mandri.

Totul a inceput bine – palincuta si colacul cu sare cu care ne-au intampinat au fost, in ochii nostri, o avanpremiera la o veritabila seara romaneasca, ceea ce de altfel a si urmat. Vedeti dumneavoastra – omul isi marita fata. BMW-ul 740 mai ca impungea poarta restaurantului, mireasa era in rochie de la o mare casa de moda, dar, cand a inceput muzica, ne-am dat imediat seama ca oamenii nici macar simbolurile de la Angel”s nu le invatasera. Ne-am delectat cu un fond sonor compus dintr-un amestec de manele, muzica populara comerciala si “Noi suntem romani”, totul urlat la o asa puzderie de decibeli, ca puneau temelia casei in pericol. Noi veniseram cu gandul ca o sa ajungem pe culmi extatice cu zacusca si sarmalute, dar, dupa primele acorduri urlate, Liiceanu, cu discretia intelectualului desavarsit, a zis: “Eu de aici plec in urmatoarele cinci minute, chiar daca nu-l mai vad pe Coelho in viata mea”. Cred ca mai avea putin si isi renega nationalitatea romana, isi ardea pasaportul si fugea din tara. Dar maestrul Coelho, cu simplitatea intelepciunii, a propus: “Haideti sa ne imbatam”.

Tot Coelho povestea ca el isi reciteste cartile, ca si le urmeaza. Eu insa nu cred ca ar trebui sa-mi urmez propriile sfaturi in ceea ce priveste restaurantele, pentru ca se pare ca nu fac alegeri prea inspirate intotdeauna.

In lumina acestui crud adevar, m-am bucurat cand saptamana aceasta am dat dovada de fler si am aterizat la un restaurant elegant si de un bun-simt linistitor, foarte rar intalnit astazi in Bucuresti. Se numeste Maccheroni si se afla in zona Pietei Rosetti, pe o straduta ascunsa, intr-o casa care din afara nu spune multe, dar va asigur ca intrand veti avea aceeasi surpriza placuta pe care am avut-o si eu.

Saloanele mari si luminoase au ferestre imense, care dau spre gradina cu trandafiri roz si care lasa sa patrunda lumina unui soare cu dinti. Peretii albi stralucitori sunt ornati discret cu litografii din Roma veche. Mobila e simpla, dar eleganta si mai ales confortabila, iar culorile care predomina sunt bej, alb si negru.

Maccheroni e un restaurant roman autentic – adica nu s-a multumit sa isi aroge un specific italian, care e la fel de stufos si vag ca si cel romanesc, de pilda. Bucataria romana este mai putin sofisticata decat regionalismele italiene – Toscana, Sicilia, Sardinia: e mai comerciala, dar si mai moderna. Si meniul abunda de preparate “alla romana”, asa, ca sa nu uitam unde ne aflam, daca litografiile nu ne lamuresc imediat. De altfel, cum ne-a vazut, patroana l-a si facut pe pezevenghiul de bucatar sa iasa din vizuina si sa ne seduca cu toate povestile lui despre retete. Omul e italian sadea si cred ca pentru mine a invatat repede cateva cuvinte in limba romana ca sa-mi explice cum e cu involtino alla romana.

Zic: “Carlo, cum e involtino alla romana?

Zice el cu zambetul sugubat: “In versiune”.

“Cum adica?”

“In versiunea mea”.

“Aha, atunci am inteles totul” mi-am zis in sinea mea, lamurit bustean. Dar ma facuse curios sa vad care e “versiunea alla Carlo”.

Pana atunci ne-a adus un carpaccio di bresaola – feliute subtiri de muschi de vita uscat, cu doua picaturi de ulei de masline, otet balsamic si fulgi de parmezan, pe un pat de salata verde. O delicatesa rara. N-am rezistat nici la carpaccio de somon – felii de carne roz, proaspata si pleznind de sanatate, cu multa lamaie, piper rosu, patrunjel si kiwi. Alta bunatate de inceput. Si mi-am zis ca, daca am trecut cu bine de primi piatti, de aici multe lucruri rele nu se mai pot intampla. In timp ce mancam, ascultam o muzica ideala pentru masa – cantece romantice, in dulcele grai italian al lui Amedeo Minchi, care parca mai mult ma indemnau la mancarea din farfurie. Iar chelnerul, ghicindu-ne parca dispozitia, s-a uitat repede printre sticlele din crama si a ales un vin asa batran, ca ni l-au adus in caruciorul cu rotile.

In timpul asta, eu ma uitam pe meniul elegant cu harta Italiei, savuram mancarea si muzica si ma gandeam cat de inaltatoare poate fi o intalnire cu Paulo Coelho. Omul e de o genialitate simpla sau o simplitate geniala – cum vreti sa o luati. Dar ambele sunt adevarate: e simplu si e geniu. E un simplu servitor al lui Dumnezeu, asa cum ar trebui sa fim cu totii. Acum parca imi pare rau ca nu l-am adus la Maccheroni. Spuneam ca, din exterior, casa nu promite foarte mult. Asta imi aminteste ca maestrul zicea ca o pisica daca se naste in cuptor nu inseamna ca e cozonac. Cu alte cuvinte, mergeti inauntru si comandati, chiar daca fatada restaurantului nu e de un lux care sa va provoace atac de cord. O sa vedeti ca bate italienismele ratate din vile de lux. Aici Carlo e important, nu brizbrizurile de pe perete sau marmura de pe jos.

Si mi-a adus Carlo niste farfalle cu creveti de m-am lins pe degete. Pastele in forma de fundite nici macar al dente nu sunt, ci aproape crude, zapacite cu niste unt topit amestecat cu lamaie, de le da un gust aparte, cu dovlecei, rosii proaspete si crevetii facuti atat de bine, ca ti se topesc ei in gura, si nu pastele. Asta e adevarata arta – sa se topeasca ceea ce trebuie, nu ce nu trebuie.

Cat despre involtino alla romana “in versiune”, Carlo ar trebui sa obtina drepturi de autor, pentru ca e fantastic, o bunatate cum n-am mai mancat prin Bucuresti. Pieptul de pui subtire e facut rulou si umplut cu branza mozzarella plus alte ingrediente al caror secret il stie numai Carlo. Invelit apoi in prosciutto di Parma e pus la cuptor si servit intr-un sos care m-a dat gata – unt, lamaie, putin ulei de masline si salvie. E de nota zece. Arata ca o crema de desert. Chiar daca as fi mancat numai sosul asta pe paine, tot as fi avut parte de o masa excelenta.

Fidela mea partenera de masa a ales tagliatta di manzo – felii subtiri de carne de vita frageda, intr-un sos din otet balsamic, ulei de masline si ceea ce mie mi s-a parut a fi caramel. Asezonat cu ceva rucola, este numai bun pentru orice anotimp si orice ora.

Asa savuram eu mancarea si contemplam salonul restaurantului, intrebandu-ma daca Mioara va accepta sa ia masa cu mine aici. Ar fi locul ideal – e romantic, discret si elegant. Si, in contrast cu Big Bangul decibelic de la Casa Taraneasca, muzica in surdina a fost o desfatare.

Pentru desert, Carlo ne-a destainuit ca, in marile restaurante din Italia, lumea buna nu cere tiramisu sau marrons glacees, ci un “dolce al chiucchiao” – adica o dovada a maiestriei bucatarului care trebuie sa inventeze pe loc ceva dulce, folosind ce ingrediente are la indemana si o lingura (de altfel, s-ar traduce “dulce din lingura”). Asa ca, in timp ce eu meditam la dragalasenia mea de la Vaslui, momentul a coincis cu aparitia desertului, ca si cum ar fi stiut oamenii ce nevoie are sufletul meu de ceva dulce. Nici nu va pot descrie ce a facut Carlo cu niste crema de urda, putina ciocolata si crema de lamaie. O finete de desert, foarte deosebit, unic chiar.

Am gustat si tiramisu, facut doar cu oua de tara, fara frisca, cu crema aurie si foarte bine insiropat. Cred ca e cel mai bun tiramisu pe care l-am mancat in Bucuresti si asta e mare lucru, avand in vedere zecile de restaurante care il au in meniu. Cred ca la un moment dat chiar o sa organizez un concurs “Cel mai bun tiramisu”.

Locul ar fi primit cam 5Imre, dar doua lucruri m-au impiedicat sa ii dau o nota asa de mare. In primul rand, cand am intrat am fost extrem de placut surprins sa constat ca nu exista picior de “brenduire” in tot restaurantul. Cu teama, dar si cu speranta, m-am uitat cercetator in jur, asteptandu-ma sa descopar vreun afis sau un meniu sau un suport de pahare inscriptionat cu cine stie ce nume de bautura sau de cafea. Ei bine, nu era nici unul. Incantarea a tinut insa doar pana cand am intrat in ultimul salon, unde trona o ditamai lada frigorifica brenduita cu un nume de bere. In camera eleganta arata mai rau decat nuca in perete. Era ca un general care dirijeaza o parada militara imbracat in haina de protocol, cu toate decoratiile, si in pantaloni scurti.

In al doilea rand, dupa felul principal, cand vorbeam fermecati despre involtino alla romana si farfalle cu creveti, chelnerul s-a infiintat sa stranga firimiturile, dar nu oricum, ci cu un aspirator care ne-a smuls imediat din reverie. E ca si cum ajungi la momentul sublim cu cea mai iubita dintre iubite si, in timp ce faceti dragoste si tu esti in transa (nu in transa), ea iti sopteste duios: “Dragule, cred ca ar trebui sa zugravim”. Aspiratorul acela a reprezentat pentru noi moartea pasiunii. Desi, bine ca n-a venit cu vreun furtun sau direct cu masina de spalat.

In concluzie, cum ajungeti la Maccheroni, intrebati de Carlo, pentru ca daca nu e Carlo, nimic nu e.

peter.imre@zf.ro

Str. Alexandru Donici nr. 11. Rezervari la: 021/210.29.36

Cultură